“Oricum ar fi, sunt constient ca una dintre cele mai folosite expresii, in Statele Unite – chiar daca nu intotdeauna spusa-n gura mare -, e in mintea tuturor si se infiltreaza in orice confruntare verbala:

‘La ce naiba mi-ar folosi sa am de-a face cu tine?’ ”

Cartea o poti cumpara de aici sau de aici.

“Aceasta remarca nu-mi pare sa fi fost adevarata atunci cand Larry Grobel mi-a batut la usa, acum multi ani. Ca sa imi ia un interviu, a strabatut cale lunga pana in campiile din tinuturile Westmeath-ului, unde se afla casa mea, la mare departare de alte asezari omenesti. O casa a carei faima se datoreaza in egala masura faptului ca James Joyce a trait aici, cat si intamplarii ca aici imi duc eu veacul in ziua de azi.

Si apoi, cativa ani mai tarziu, am constatat cu modestie ca, desi imi mantui zilelele in aceste tinuturi izolate, lumii chiar ii pasa de mine. Am avut ocazia sa cuget astfel cand mi-a parvenit o scrisoare de la Hollywood, locul de unde fiecare scriitor vrea sa primeasca un mesaj. Fiindca poate insemna mai mult banet la un loc decat ai vazut vreodata, in viata ta. Ce vroiau ei de la mine era sa obtina drepturile de ecranizare pentru ‘Ginger Man’ si ‘ ‘A Fairy Tale Of New York’, doua dintre primele mele romane. Iar cel ce semna scrisoarea nu era nimeni altul decat Larry Grobel.

La fel ca orice scriitor serios, eram si eu suspicios fata de industria filmului, asta fiindca nenumarate ecranizari ale unor romane fie n-au fost pe placul autorilor, fie nu s-au potrivit cu intentiile lor. Un scenariu trece probabil prin mainile unei duzini de scenaristi, avand tot atatea variante si semnificatii cate au fost capetele care le-au gandit. Iar un autor care priveste realizarea unui film ca pe o forma de arta nu e deloc incurajat.

Iata de ce nu ma grabeam sa colaborez cu Hollywoodul altfel decat ca observator. Dar fiul meu Philip, care avea aoresce cunostinte despre industria filmului, a citit cu atentie scrisoarea si mi-a spus ca ar trebui sa ma uit si eu pe ea. Cand l-am intrebat de ce, mi-a spus ca era posibil ca oamenii pe care ii reprezenta pe-atunci Larry sa aiba mari sume de bani, daca voiau sa faca ceea ce si-au propus. Plus ca undeva, in tot acest schimb de mesaje cu ei, ramas fara niciun rezultat, cea de-a doua mea sotie, care stia si ea cate ceva despre Hollywood, a intervenit si a hotarat sa-i aduca la cunostinta lui Harry Grobel ca, ‘daca vrei sa ajungi la un rezultat cu ursul asta, cel mai bun lucru este sa-l sui intr-un avion si sa-l duci la Hollywood’.

Si, cat ai bate din palme, m-au si suit la clasa intai.”

Up15042020

“Isay este recunoscut pentru materialele sale foarte extinse despre inchisori si ghetouri, pentru proiectul sau radiofonic despre cultura populara americana ori despre serialul sau in 10 episoade despre transmisiunile radio in idis, de altadata.

– Munca de documentare pe care o face este exhaustiva. Citesc, vorbesc cu oameni si aflu tot ce e omeneste posibil despre un subiect anume, inainte de a-l prezenta la radio. Duc totul la extrem. Intotdeauna am la mine o pagina plina de intrebari. Errol Morris, care a realizat documentarul ‘The Thin Blue Line’, ii extenueaza pe cei cu care lucreaza – face interviuri lungi de cate 24 de ore. Pentru mine, o poveste reusita este o combinatie intre ceea ce s-a spus, cum s-a spus si energia de-acolo – toate aceste elemente fac materialul respectiv sa fie electrizant. Ceea ce, cand vorbim despre subiectele tiparite, ar fi echivalentul unui citat bun. Dupa o ora si 15 minute de interviu totul incepe sa se dilueze, asa ca incerc sa acopar subiectul in acest interval. Mai e un aspect: cei pe care ii intervievez n-au mai dat interviuri inainte si nu au ce sa ascunda. N-am de-a face cu oameni celebri. Intrebarea pe care le-o adresez intotdeauna este: ‘Ce parere ai despre faptul ca dai acest interviu?’ Nu intervievez pe nimeni daca acea persoana nu cred ca este o experienta pozitiva. Refuz sa discut despre ceea ce vom vorbi in interviu pana cand nu pornesc aparatul de inregistrare. Principiul in care cred este sa nu am nimic de ascuns, sinceritate absoluta cu cei intervievati.

La fel ca majoritatea intervievatorilor buni, Isay si-a format urechea pentru a surprinde acele vorbe inspirate pe care aproape ca le vezi materializandu-se in titluri de prima pagina sau in formulari memorabile, cand sunt ascultate la radio. ‘Vad scantei iesind din gura oamenilor, ca un fel de electricitate pura’, spune el, apoi adauga: ‘Un interviu iese cu adevarat in evidenta atunci cand reusesti sa surprinzi o emotie, un moment real, autentic. Poate fi orice – lacrimi, ceva amuzant sau evocarea unor emotii. Radioul este un mediu potrivit pentru a spune povesti emotionante. Munca mea este viata mea. Douazeci si patru de ore pe zi. Cand lucrez, invat cel mai mult despre mine insumi. Cand fac un interviu, a-l asculta pe celalalt este o experienta profunda, mai ales cand stai de vorba cu oamenii care n-au mai fost intervievati sau care nu au putut sa-si spuna povestea inainte. Intre mine si ei se formeaza o adevarata legatura. Sunt ca un fascicul laser… sunt atat de concentrat cand ascult, incat este extenuant. La final sunt complet epuizat, de parca as fi alergat la maraton’.”

Up17042020

“Ca sa filmam intalnirea dintre Playboy si autoarea cartii ‘The Feminine Mystique’, una dintre sursele de inspiratie ale miscarii feministe, am inchiriat o camera la Drake Hotel. Conversatia parea sa curga fara nicio problema, pana cand am adus in discutie numele lui Phyllis Schlafly, ale carei vederi antifeministe o deranjau pe Friedan.

– Nu vreau sa vorbesc despre ea, mi-a spus Friedan, si a dat sa se ridice.

– E in regula, putem sa sarim peste asta, dar nu te ridica, pentru ca ai microfon, i-am spus eu.

Apoi am intrebat-o de ce o enerveaza atat de tare Schlafly.

De data asta Friedan s-a ridicat in picioare, si-a scos microfonul care era prins de bluza si mi-a spus ca nu mai vrea sa faca interviul.

Am calmat-o pentru a doua oara si am convins-o sa-si puna microfonul la loc. Am inceput sa vorbim despre altceva, iar la un moment dat am spus ca e interesant faptul ca interviul nostru urma sa fie difuzat pe canalul Playboy. Ca si cand n-ar fi stiut acest lucru, Friedan s-a ridicat de pe scaun a treia oara – de ce statea ea de vorba cu cei de la Playboy? Era o femeie usor de indispus, care dusese multe batalii si care n-avea, pur si simplu, puterea sa duca inca una in acea zi. Ii era mai usor sa renunte.

Am insistat insa ca ea sa stea si sa termine interviul si, cumva, nu stiu cum, a acceptat. Toate astea in timp ce-mi spuneam ca scenele in care ea se ridicase de trei ori sa plece ar fi dat foarte bine pe ecran. Am mai schimbat de cateva ori pelicula pana s-a facut ora 5, cand regizorul mi-a spus ca la acea ora echipa trebuia sa plece, iar orice minut in plus trebuia platit suplimentar, asa ca ar fi vrut sa incheiem. I-am spus ca as mai avea nevoie de inca 15 minute, pentru ca nu aveam inca un final. Dar el nu voia sa mai stea, iar eu nu-l cunosteam nici pe el nici pe echipa lui – venisem de la Los Angeles, iar ei erau cu totii din New York. I-am spus ca nu trebuie sa-si faca griji in legatura cu cheltuielile suplimentare, urma sa ma ocup eu de tot. A susotit ceva cu cameramanul, apoi mi-au spus ca pot sa continui, apoi eu am intrebat-o pe Betty Friedan cum si-ar dori sa-si aminteasca lumea de ea. O intrebare simpla, dar aceasta femeie artagoasa s-a inmuiat toata, contemplandu-si propria nemurire, si si-a facut o autoevaluare teribila, care era exact ce-mi trebuia pentru final. Cand a terminat, i-am multumit si am condus-o pana la iesirea din hotel. Apoi m-am intors in camera si i-am spus regizorului:

– Ce ma bucur ca am insistat sa filmam ultima parte. Da sens intregului interviu.

El s-a uitat la mine fara urma de stanjeneala si mi-a spus:

– N-am filmat finalul.

– Ce vrei sa spui? l-am intrebat eu.

– Ai facut asa un caz din chestia asta, ca i-am spus cameramanului sa simuleze ca filmeaza. N-am pus pelicula in camera de filmat.

Eram furios, dar ce puteam face? Ramasesem fara final. In avion, in timp ce ma intorceam in L.A., am incercat sa privesc partea plina a paharului: Friedan incercase de trei ori sa renunte la interviu, se ridicase de pe scaun si voise sa plece, iar eu am reusit s-o fac sa se razgandeasca. Poate ca erau suficiente elemente care sa faca acest interviu memorabil.

Dar, odata ajuns in L.A., cand am vizionat casetele, am vazut ca ori de cate ori Friedan se ridica de pe scaun si se indeparta, camera ramanea fixata pe un scaun gol. Cameramanul nu si-a intors camera dupa ea niciodata. Niciuna dintre declamatiile ei nu mai avea sens, la nivel vizual. Eram extrem de dezamagit.

O alta lectie invatata din munca in televiziune: cand responsabilitatea interviului este pe umerii tai, nu lucra cu oameni pe care nu-i cunosti.”

Up10052020

“Primul interviu pe care l-am facut pentru televiziune a fost cu legendarul fotograf de la Hollywood George Hurrell, in 1982. De la el au ramas unele dintre cele mai cunoscute fotografii ale unor vedete precum Joan Crawford, Faye Dunaway, Errol Flynn, Greta Garbo, Johnny Wissmuller si Mae West. Ne-am dus in studioul lui, unde se stabilise echipa cu cele doua camere de filmat. In mijlocul studioului erau doua scaune, pe care urma sa stam Hurrell si cu mine. Odata microfoanele instalate si camerele de filmat asezate in spatele meu, am inceput interviul. Dupa cateva minute, sunetistul ne-a intrerupt – era o problema cu unul dintre microfoane. L-a reglat si am luat-o de la capat. Deja nu ma mai simteam in largul meu: sa o luam de la capat? Nu eram obisnuit cu asa ceva… Dar am facut-o, si doua minute mai tarziu am fost opriti din nou, de data asta unul dintre reflectoare trebuia mutat pentru ca facea o umbra pe fata lui Hurrell. Am inceput din nou, dar n-au trecut nici 30 de secunde pana cand regizorul ne-a intrerupt, spunandu-ne ca era ceva neclar cu imaginea – camera era pozitionata in asa fel incat Hurrell iesea usor din cadru… Asa ca sunetistul si cameramanul l-au ridicat pe Hurrell cu scaun cu tot, mutandu-l cu cativa centimetri la dreapta. Eram impietrit. Aproape m-a scos complet din ritm. Eram asa de scarbit de felul in care se purtau cu invitatul nostru in propriul lui studio, incat aproape ca mi-a venit sa vars in paharul cu apa. M-am scuzat, mi-am scos microfonul si m-am dus la regizor, spunandu-i in soapta:

– Nu-mi dau seama ce faci, dar asta e o treaba de amatori. Nu vreau sa fiu intrerupt inca o data. Pozitioneaza camerele si luminile asa cum trebuie si, odata ce incepem sa vorbim, lasa camerele sa mearga.

M-am intors la locul meu, mi-am cerut scuze lui Hurrell si am facut interviul. Mai tarziu, in timp ce luam pranzul, mi-am cerut din nou scuze de la Hurrell, care mi-a spus:

-Nu poti sa te superi din cauza unor astfel de lucruri. Am fost pe platourile de filmare timp de 50 de ani si ceea ce am invatat in toti acesti ani este ca, pentru o echipa de filmare, talentul este doar o alta piesa de decor, e ca o mobila care poate fi mutata de colo-colo.”

Up11052020

“Am mai facut inca doua sesiuni de interviu, ascultandu-l cum dadea raspunsuri excentrice la intrebarile mele directe.

De exemplu, cand l-am intrebat ce valori au cei din industria cinematografica, comparativ cu oamenii care n-au nimic de-a face cu filmele, mi-a raspuns printr-un cuvant: lacomie.

– Asta creeaza denaturari si deviatii, a mai adaugat el. Padurile dispar, iar viata e anihilata. Vad toate scenariile science-fiction devenind realitate, cu roboti care ne guverneaza. Noi, oamenii, suntem magnifici… dar si foarte corupti. Suntem lacomi. Ne omoram intre noi. Nu stim ce sa facem cu viata noastra. Si, cu toate astea, potentialul nostru poate fi canalizat in multe directii, putem fi orice. Ne-a trebuit o multime de timp sa ajungem unde am ajuns si uite ce s-a intamplat in ultimii 20, 50 de ani. Ceea ce vom avea aici, pe Pamant, va fi foarte asemanator cu ceea ce visa Hitler sa faca din omenire, si nu ma refer doar la farsa socio-politica a conformitatii. Cand vom ajunge acolo, vom fi doar niste roboti, nu vom mai avea constiinta, asta va fi sfarsitul nostru. Apoi vom deveni extraterestrii pe care-i cautam noi in spatiu. Vom deveni toate lucrurile de care ne temem acum.

Nu uitati, acesta e un interviu cu o celebritate.”

Up02062020

“In interviul cu Saul Bellow am vrut sa aduc in discutie opinia ca nu scrie la fel de bine despre femei ca despre barbati, insa am cautat sa formulez intrebarea in asa fel incat sa obtin un raspuns. Faptul ca l-am pus in compania lui Faulkner si Melville sigur n-a fost un lucru negativ.  Dar am stiut ca, indiferent cum l-as fi intrebat, tot n-ar fi fost multumit.

– Joyce Carol Oates spunea ca nu-i vine in minte niciun romancier care sa scrie convingator despre femei, am inceput eu. Te-a mentionat pe tine, pe Faulkner si pe Melville ca exemple de mari scriitori care n-au creat niciodata un personaj feminin de mare profunzime. Care romancier a reusit sa surprinda cel mai bine felul in care gandeste si simte o femeie?

– E o intrebare pe care ar trebui s-o pui unei doamne, a raspuns Bellow, din moment ce nu sunt aici in calitate de misogin, ci de scriitor care a pierdut trenul in ce priveste sexul opus. Interviul asta e doar pentru femei? E o incercare de a le oferi o noua victima? O figura pe care s-o urasca? Una e sa scrii despre femei intr-o vreme cand femeilor le place sa citeasca despre ele insele si altceva e sa scrii intr-o epoca ideologica in care femeile te citesc doar ca sa vada daca te ridici, ideologic, la inaltimea standardelor lor.

Categoric, am fost pus la punct. Pe de alta parte, am obtinut un interviu excelent.”

Daca vrei cartea ta, click aici sau aici.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *