“Desi simt multa durere inauntrul meu, sunt in acelasi timp si recunoscatoare oamenilor care, de-a lungul timpului, m-au respins. Pentru ca azi, cand respingerea s-a reactivat, din durerea asta sfasietoare simt ca renasc, ca ma transform intr-un om nou si ca, facand asta, ii ajut si pe cei care au aceleasi rani. Oricum, eu am simtit intotdeauna ca sunt protejata de Univers. Chiar si atunci cand m-am trezit la pamant, plangandu-mi sufletul, ghemuita de suferinta, in pozitia fetusului, dorindu-mi cu fiecare atom al corpului meu sa scap de amaraciune si sa ma intorc la esenta, am simtit ca ceva nu-mi da voie sa ma frang si ca o forta superioara mie, cu o putere nemarginita, ma ridica de aripi si-mi sufla in ele ca sa zbor: Hai ca poti, mergi catre culmi!

Imi vin acum in minte atat de multi oameni pe care ii asociez cu durerea si cu chinul meu… Mi-ar fi usor sa responsabilizez pe fiecare dintre ei pentru situatiile prin care am trecut, dar stiu ca toate inflamatiile sufletesti pleaca de la inceputuri, unele din pantec chiar. Cred ca samanta abandonului, a respingerii, a tradarii, a neimportantei si a singuratatii se sadeste in noi inca de la concepere. Eu nu stiu cat am fost de vruta, cand esti facut de niste oameni la 20, respectiv 22 de ani, nu poti sa deduci decat ca n-ai fost un copil planificat. Studiile recente arata ca si nevrutul, ca si alte emotii, se transmit la fetus, copilul simte inca din pantec trairile mamei, energia, vibratia si gandurile ei. Mi-e clar ca intr-un fel sau altul, la nivel inconstient, eu am inteles ca n-am fost chiar binevenita pe acest pamant. Cred ca pot, totusi, sa ii inteleg pe ai mei, eu am 33 de ani si nu ma simt capabila sa fac un copil, pentru ca stiu despre mine ca nu as fi in stare sa ii satisfac nevoile emotionale, caci, pana acum, n-am aflat cum sa le satisfac nici pe ale mele. Ce pot sa zic despre niste oameni de 20 si 22 de ani? Eu, la 20 de ani, nu aveam curajul sa ma uit in ochii persoanei din fata mea, asa ca n-am decat sa cred si sa accept ca ai mei au facut ceea ce au stiut ei mai bine, cum au putut mai bine, cu resursele de la vremea respectiva si ca n-au avut nici ei, la randul lor, de unde sa invete ca emotiile, fie bune, fie rele, trebuie traite si gestionate, ca cele negative sunt un barometru si au rol reglator, dar nici cum sa ma iubeasca pe nevoia mea, cum nici eu n-am stiut sa cer.”

Up29062020

“Ghimpatiul este singurul sat de pe acest drum al Baraganului, care nu are case pe deal, la sosea, acolo unde opreste autobuzul. Drumul de la statie la bunici e o minunatie si sentimentul ala ca mai e putin si ajungi la libertate, nu poate fi descris nici in milioane de cuvinte, el se traieste doar. Cobor din autobuz si am impresia ca am pasit in tara minunilor, atat de fericita sunt… Vad halele, inca solide, ale micului complex de porci de pe partea dreapta si, pe masura ce le lasam in urma, mi se dezvaluie in fata cararea cu nuci mari, falosi, impunatori. Umbra se imbina cu lumina intr-un dans mirobolant al vietii, e mult verde si pamantiu in fata ochilor mei. Simt rafalele vantului cum alearga printre crengi si printre frunze, cum cateodata se opresc si se ascund dupa trunchiuri, pentru ca apoi sa ne sara in fata jucaus. Imi place sa ma imbratisez cu vantul, adie lin si ma simt in siguranta cu el. Aud cum fosnesc zglobii frunzele nucilor si cum pasarile ii canta oda timpului pentru ca aici si acum sa se opreasca, sa pot trai la infinit senzatia asta sublima de eterna libertate, pe care o simt acum. Din cand in cand, si frunzelor le scapa cate-o nota si le aud cantand. Miros praful ce se ridica la fiecare pas pe care-l facem pe poteca, simt iz de iarba frageda cu frunza de nuc si aer de tara si de fericire si de nimic nu mai conteaza in afara de momentul asta si de cat de frumoasa e lumea in care m-am nascut si ce minune ca traim…

Ajungem in capatul dealului, de unde incepe sa se vada satul. In fata, e o crestatura ce se lasa spre sat, oamenii ii spun suvita, o coboram incet, desi mie imi vine sa prind viteza, stiind ca mai e putin pana sa ajungem la bunici. Ajunse la baza suvitei, vad caminul cultural, acolo unde vine caravana in fiecare vara sa ruleze filme indiene, apoi observ in fata mea chioscul unde Mam’ Aurica, sora bunicului, vinde legume proaspete de la gradina cea mare de pe vale si, unde noi, copiii din sat, stam si ne jucam de-a magazinul in dupa-amiezele libere de vara, dupa ce trece caldura torida a orelor de pranz din Baragan. Simt ca ne apropiem de biserica si, pe masura ce mergem, o vad tot mai bine conturata in fata, iar curtea ei pare o  lume de vis, ireala, cu atat de multe flori… sunt flori mai mici, flori mai mari, flori albe, flori colorate, de toate felurile. Nu stiu cine a lasat florile pe pamant, dar ma uit la ele si simt ca despre asta este viata, despre a le privi, despre a le contempla, despre a le mirosi. Cred ca viata este despre a zbura pana la bunici, purtand in suflet entuziasmul de a descoperi toate surprizele naturii pe drumul magnific catre ei. Merg usor pe langa gardul bisericii, uitandu-ma cu admiratie la florile albastre care ies printre sarmele lui… par atat de mari, iar eu sunt atat de mica… Mai e putin si ajungem la noi pe ulita, eu de abia astept sa ma descalt si sa simt sub talpi nisipul bland, de abia incalzit de soarele primaverii. Vad gardul, vad gradinita si simt un puternic miros de zambile si de narcise. Narcise albe si narcise galbene are bunica, niste minunatii… Le spun saru’mana bunicilor, ii pup si fug direct in gradinita cu flori. E o lume de vis, pictata in culori de curcubeu. Nu pot merge sa ma plimb, sunt complet fermecata de ceea ce am in jur. ‘La tara’ este locul in care am trait cele mai frumoase zile ale copilariei mele, cu picioarele goale, batatorite de pamant, uneori cu cate un ghimpe infipt in talpa, alteori in chiloti si-n pielea goala, alergand pe dig ori la garla, pe ulita, in sat, uneori in cires, alteori in cais, in visini, sub corcodusi, rupand soc ca sa facem socata, culegand rosii direct de pe araci si muscand din ele fara sa le spalam, prajind oul doar luat din cotineata, mancand felia de pepene verde, proaspat adus de bunicul de la bostana noastra de pe deal, inprovizand piese de teatru cu ceilalti copii, jucandu-ne de-a familia, imbracati in hainele parintilor si ale bunicilor cand ei se duc la camp, croind haine pentru papusile de porumb si inele din ita, facand magazin in cocina in care ar fi trebuit sa fie porci, ducand vaca la 7 dimineata la pascut, alergand sub razele soarelui de vara ce se lasa tantose peste dig, fugand la vecini in picioarele goale, murdara de pamant, imbracata in rochia mea de balerina, tunsa baieteste, cu chica, stand langa bunica sa vad cum o mulge pe Betty, vacuta noastra cea alba cu pete negre, stand langa bunicul cand il inhama la caruta pe Dorian, calul nostru alb, punand apa in teica la gaini, aruncandu-le boabe, scotand apa rece de la put ca sa ne racorim, mancand paine calda, abia iesita din cuptor, sau calavie – paine fierbinte cu zahar si cu vin si mergand cu galetile pline in gradina sa udam ca sa nu arda arsita legumele pe care le avem. Asta, e bucuria fara de sfarsit. Bucuria de-a trai!”

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *