Cartea o poti cumpara dand click aici
“Ca sa revenim pentru ultima oara la articolul referitor la cercetarea creierului, acesta include o fotografie a unuia dintre subiecti, o femeie asezata ce poarta pe cap o casca de inregistrare. In spatele sau, ajustand-o, se afla un om de stiinta in halat alb. In fundal, un alt om de stiinta care ia notite. Subiectul este scaldat intr-o lumina rosie, iar omul de stiinta care ia notite intr-o lumina albastra. Efectul este inspaimantator, pare o scena dintr-un film SF de groaza. Cei din laborator ar putea sa protesteze: ‘Ei, hai, ca doar nu lucram de fapt in luminile alea rosii si albastre. Revista le-a pus acolo ca sa fie poza mai interesanta’. Bine, sigur. Dar de ce a vrut revista o astfel de fotografie? Si daca este falsa, o minciuna, de ce au permis-o cei de la laborator? Pentru ca face stiinta sa para un mister puternic si interzis celor ca mine si ca voi; pentru ca ne spune ca numai oamenii cu aparate scumpe si de neinteles pot descoperi adevarul despre fiintele umane sau despre orice altceva si ca trebuie sa credem orice ne spun ei; pentru ca transforma stiinta dintr-o activitate utila intr-o marfa de cumparat; pentru ca impiedica fiintele umane obisnuite sa fie oameni de stiinta, sa puna intrebari, sa caute si sa dea raspunsuri asa cum am face in mod natural si de drept si, in schimb, ne transforma in consumatori si adulatori de stiinta.
Poate vi se pare ca toate acestea nu prea au legatura cu copiii si cu modul in care invata acestia si in care invatam noi despre cum invata ei, dar, de fapt, au foarte mare legatura. Numai in prezenta unor adulti iubitori, respectuosi si de incredere, precum Millicent Shinn sau Glenda Bissex, copiii vor invata tot ceea ce pot ei invata sau ne vor arata ceea ce invata. Diletantii, ‘disecatorii’ si manipulatorii nu vor reusi decat sa le imprime copiilor un comportament artificial, daca nu chiar unul de inselaciune, evaziune si retragere. Nu este vorba neaparat de tehnica, ci mai mult de spirit. Diferenta dintre niste parinti afectuosi si incantati ca se joaca de-a ‘Purcelusul asta s-a dus la piata’ cu degetele de la picioarele bebelusului lor care tocmai rade si doi parinti anxiosi care ‘stimuleaza tactil’ si ‘in maniera stiintifica’ aceleasi degete, pentru ca intr-o zi copilul respectiv sa fie mai destept decat altii si, astfel, sa intre in cele mai bune facultati, poate sa nu para foarte mare la o prima vedere. Dar, de fapt, este o diferenta de la cer la pamant. Din doua modalitati la moda de a-i vedea pe copii – monstri malefici care trebuie batuti pana ce se supun sau mici computere cu doua picioare pe care le putem programa pentru a deveni genii – este greu sa ne dam seama care este mai rea si mai daunatoare. Am scris aceasta carte pentru a le contesta pe amandoua.”
Up06062019
“Barry Kaufman, in cartea sa ‘Son Rise’, descrie un tratament pe care el si sotia sa l-au aplicat fiului lor autist ce parea sa nu aiba nicio sansa. Ce vreau eu sa spun este ca cei doi au inceput tratamentul si mai intai au inceput sa stabileasca o comunicare slaba cu copilul lor extrem de retras, imitand tot ce facea el, daca era nevoie si ore in sir. Aceasta a fost usa sau calea care l-a convins sa revina in lumea de zi cu zi.
Nimeni nu poate sti exact de ce a functionat acest tratament. Dar mie mi se pare unul bun. Daca mie mi s-ar parea ca lumea este atat de imprevizibila si de amenintatoare, iar eu atat de neputincios incat n-as risca sa ma aventurez in ea, ci as fi obligat sa-mi creez o lume minuscula, personala si sigura, numai pentru mine, lumea aceea de afara ar putea incepe sa para mai putin imprevizibila si amenintatoare, iar eu mai puternic daca as putea face sa se intample anumite lucruri in ea.
Toti copiii vor si se straduiesc sa aiba un control si o stapanire mai mari asupra lumii din jurul lor si cu totii sunt, intr-o oarecare masura, umiliti, amenintati si inspaimantati sa afle (asa cum se intampla tot timpul) ca nu au acest control. Poate copiii autisti au mai mare nevoie de acest control si sunt mult mai inspaimantati cand nu il au si de aceea, spre deosebire de alti copii, nu pot sa se straduiasca rabdatori pana il obtin, ci, din nou spre deosebire de alti copii, trebuie sa se retraga din marea lume din jurul lor intr-o lume interioara, personala, proprie lor.”
Up10072019
“Cam la un an dupa aceste experimente, mama lui mi-a scris printre altele:
Este cel mai atent si rapid baietel, cu un simt de observatie extraordinar, si nu-i place deloc sa-l invete cineva. Ii place sa invete el singur diverse chestii si retine tot feluri de lucruri pe care sa le foloseasca in viitor. Este foarte indemanatic si grijuliu cand foloseste uneltele (surubelnita, ciocanul, sapa si grebla, ferastraul etc.). Ii place sa faca treaba impreuna cu noi: planteaza si uda plantele in locul meu, tunde iarba, strecoara nisip pentru ciment si altele, este harnic si curios. Dar cand incercam (ca acum) sa-l invatam noi ceva, cum ar fi ABCDEFG, ceea ce pare sa nu aiba sens sau utilitate, pur si simplu nu suporta, de fapt, devine furios si frustrat, aproape ca-i dau lacrimile. Cum va reactiona la scoala in toamna?
Lisa este o eleva foarte serioasa, acum are zece pe linie si chiar isi face griji pentru note. Nu-i place deloc sa nu fie pregatita la scoala si, cu toate acestea, scoala nu o pasioneaza absolut deloc.
Intre timp, am aflat ca rezistenta lui Tommy la invatatura nesolicitata nu este ceva neobisnuit la copiii mici, ci este chiar uzuala.”
Up06082019
“Intr-o zi, cand era foarte mic, Tommy a hotarat ca trebuie sa afle numele mai multor lucruri. Brusc a inceput sa se uite foarte intens la diverse obiecte din camera, aratandu-mi-le pe rand. La inceput, habar n-aveam ce voia. Credeam ca imi cerea sa ii dau sau sa fac ceva cu obiectul la care se uita el. Dar el mi-a dat de inteles ca nu asta voia. O vreme am fost nedumerit. Atunci, bazandu-ma pe intuitie, i-am spus numele obiectului pe care mi-l arata. Mi-am dat seama imediat dupa expresia lui ca ghicisem. A inceput sa arate spre multe alte obiecte. Atunci m-am gandit ca ar putea fi util sa-i spun ce intrebare sa puna cand vrea sa afle numele unui obiect (ceea ce este foarte util si cand inveti o limba straina). Asa ca, atunci cand imi arata spre o vaza, spuneam: ‘Cum se numeste asta? Se numeste vaza’. Speram ca, daca repet destul de mult, va invata si el. Pentru putin timp, a invatat, dar nu stiu cat a durat nevoia lui de a i se spune numele obiectelor. La urma urmei, orice copil atent dintr-o familie in care oamenii vorbesc mult invata curand cum se numesc lucrurile doar ascultand ce spun oamenii despre ele.
Pana in prezent, multi copii au jucat acest joc cu mine. Unul dintre ei mi-a ramas in minte, fiica de doi ani a unor prieteni muzicieni, care adesea devenea frustrata pana in pragul furiei daca nu putea sa exprime in cuvinte ideile si intrebarile care i se invarteau in minte. Arata pe rand spre obiectele din casa, de fiecare data scotand un sunet repetat, insistent, apoape furios. Parea asa de manioasa incat era usor sa presupui ca voia sa i se dea lucrurile spre care arata. Dar nu asta voia, ci sa stie numele lor.
Cand ii spuneam lui Tommy denumirea unui lucru, aveam grija sa nu i-o spun de parca era o lectie, ceva ce trebuia sa tina minte. Nici nu-l intrebam prin intrebari ca ‘Ce e asta? Ce e ailalta?’ Verificarea de acest gen nu este necesara si face copilul sa simta ca a gresit ceva daca nu raspunde corect. Am vazut parinti draguti, bine intentionati, care procedau asa cu copiii lor, sperand ca ii ajuta sa invete. Aproape de fiecare data, copilul capata o expresie tensionata, incurcata, pe care o vedem, pe chipurile multor copii la scoala, si incepea sa joace vechiul joc al cacialmalei, ghicitului si trasului de timp pentru a gasi indicii. Chiar si in rarele cazuri in care copiii nu reactioneaza asa defensiv la intrebari, prea multe intrebari il pot face sa creada ca invatatul nu inseamna sa inteleaga cum functioneaza lucrurile, ci sa dea si sa primeasca raspunsuri care le fac placere adultilor.”
Up14082019
“Copiii pot sa invete, invata si vor invata sa vorbeasca limba pe care o vorbesc majoritatea celor din jurul lor. Daca un copil creste intr-un loc in care cei mai multi oameni nu vorbesc limba standard, vom gresi daca vom incerca sa-l facem sa creada ca e ceva in neregula cu felul in care vorbeste. Ar fi mult mai logic, asa cum unele scoli au inceput deja, sa predam limba standard de parca ar fi o limba straina, incurajand copilul sa vorbeasca si sa scrie despre lucrurile care il intereseaza, in modul care i se pare lui cel mai natural, expunandu-l in tot acest timp la limba standard cat mai mult posibil.
Daniel Fader, profesor de engleza la Universitatea din Michigan si autor (printre altele) al celebrei si importantei carti ‘Hooked on Books’, povesteste in cartea sa ulterioara ‘The Naked Children’ despre cinci elevi afro-americani din primele clase de liceu pe care i-a cunoscut in Washington D.C. In baza testelor scolare, profesorii lor ii considerasera analfabeti, complet incapabili sa vorbeasca engleza standard si abia in stare sa vorbeasca. Si cine ii poate invinovati pe profesori? Aceasta era imaginea pe care copiii alesesera sa o arate la scoala. Odata ce copiii au ajuns sa-l cunoasca pe Fader si sa aiba incredere in el – si nu putem invata nimic important despre alti oameni atata timp cat acestia nu au incredere in noi – Fader a descoperit ca elevii respectivi erau capabili sa citeasca bine, se exprimau clar si puteau sa vorbeasca engleza standard in procent de aproximativ 95 la suta, daca simteau ca acest lucru este in avantajul lor, de exemplu, cand au vizitat Universitata din Maryland si copii nu au vrut sa-l faca de rusine pe Fader sau pe ei insisi in fata studentilor prietenosi care-i gazduiau.
Recent, am luat cuvantul la o sedinta a parintilor si am repetat povestea cu Lisa care daduse numele de ‘vaci’ unei clase de animale care includea vaci, cai si oi. Am explicat ca nu am corectat-o pentru ca ar fi fost nepoliticos, pentru ca eram prea bucurosi s-o auzim vorbind ca sa ne mai facem griji pentru ‘greseli’ si pentru ca, dandu-ne seama ca avusese o gandire indrazneata si puternica, nu am vrut sa facem nimic care sa o determine sa-i puna la indoiala valoarea sau sa o descurajeze de la a mai gandi astfel in viitor. De asemenea, am subliniat faptul ca nici nu era necesara corectia si ca in curand copila a putut sa-si clarifice singura denumirile si clasele.
Unii oameni sunt mereu deranjati cand aud astfel de povesti. La scurt timp dupa aceasta sedinta, am primit o scrisoare placuta, dar foarte agitata de la o psiholoaga inteligenta si foarte scolita care imi auzise interventia. Aceasta ma intreba cum pot invata copiii daca noi nu le corectam greselile. Nu era aceasta responsabilitatea, datoria noastra? I-am scris un raspuns amplu, repetandu-mi punctul de vedere si spunandu-i si alte povesti despre copii care isi corectasera singuri greselile. Dar doamna cu pricina nu pare sa ma inteleaga deloc. E ca si cum nu ar auzi ce ii spun eu. Este ceva destul de normal. Oricine isi dedica munca de-o viata ajutorarii altora poate ajunge sa creada ca acestia nu se pot descurca fara el si este posibil sa nu accepte dovezi ca acestia pot, si chiar destul de des, sa stea pe picioarele lor. Multi oameni par sa-si fi construit vietile pe ideea ca sunt intr-un fel indispensabili pentru copii, iar daca acest lucru este pus sub semnul intrebarii, ei simt ca este atacata insasi esenta fiintei lor.
Totusi, cu riscul de a-i supara pe acesti oameni de treaba, trebuie sa punem sub semnul intrebarii premisa de la care pleaca acestia, pentru ca in mare parte nu este adevarata. Foarte recent, am cunoscut-o pe Jill, fiica de trei ani a unor prieteni pe care nu ii mai vazusem de ceva timp. Fetita imi tinea companie in biblioteca, sporovaind si aratandu-mi una si alta. La un moment dat mi-a spus:
– Vrei sa vezi ce m-a ‘invatit’ fratele meu?
– Sigur ca da, am raspuns eu.
S-a postat in picioare in fata mea, pe covor, si-a coborat capul pe podea si s-a aplecat tot mai mult pana cand a facut tumba. Extraordinar!
– Acum fac una si mai mare, mi-a zis ea si a repetat miscarea.
In timp ce ea se tot dadea de-a rostogolul pe acolo, m-am gandit cum sa introduc in conversatia noastra o propozitie cu cuvantul ‘invatat’ in ea. Dupa un interval de timp decent, l-a mentionat din nou pe fratele ei, iar eu am intrebat-o:
– Te invata multe lucruri?
– O, da, a spus ea.
– Probabil ai fost bucuroasa cand te-a invatat sa faci tumba, am continuat eu.
– Da, am fost, a raspuns ea. Dupa alte cateva tumbe, a facut altceva si a zis: M-a invatat si asta. Si conversatia noastra a continuat.
Dupa cateva minute, cand in camera a venit si tatal ei, Jill i-a aratat tumba si i-a spus:
– Jamie m-a ‘invatit’ asta.
Nu am fost surpins. Copiii au nevoie de ceva timp pentru a se simti increzatori sa faca sau sa spuna ceva nou, iar pentru copilul respectiv ‘invatit’ suna probabil mai rezonabil, mai consecvent din punct de vedere gramatical si mai corect decat ‘invatat’. Dar si de data aceasta, dupa suficient timp am introdus in conversatie inca un ‘invatat’ si, din nou, data urmatoare cand a avut ocazia sa foloseasca cuvantul, a spus ‘invatat’. N-a mai fost si, in general, nu mai este nevoie de altceva. Copiii au simturile ascutite, observa totul si vor sa faca ce fac si adultii. Daca noi vorbim corect si ei ne aud, in curand vor vorbi si ei ca noi.
‘N-a fost nevoie de altceva…’ Nu era nevoie nici de ce am facut eu, pentru ca si acea reactie a fost o greseala. Nu era necesara, nu era utila, iar daca as fi continuat asa mult timp, probabil ar fi fost nociv. In scurta noastra intalnire nu am facut prea mult rau, copilul era prea interesat de mine si de tumbele ei ca sa observa ca incercam sa-i corectez vorbirea. Dar daca ar fi ajuns sa ma cunoasca bine, iar eu as fi continuat sa o corectez, cu siguranta si-ar fi dat seama. Un adult care nu este interesat decat de tumbele si aventurile copilului nu vorbeste la fel ca unul care este interesat in principal sa gaseasca modalitati de a-i corecta vorbirea, iar copiii sunt foarte buni la a percepe diferenta.
Intamplarea a facut sa nu o mai vad pe fetita aceea multi ani, asa ca acolo s-a incheiat micul nostru experiment de corectare a vorbirii. De ce, ma intreb, stiind deja ca era o lipsa de politete si o greseala sa corectez vorbirea copiilor direct si deschis, am mai facut acest experiment? Dracusorul de invatator din mine m-a obligat. Pur si simplu nu am putut sa rezist tentatiei bruste de a fi atat de istet incat sa corectez un cuvant fara stiinta ei. Chiar daca experimentul meu ar fi reusit si fetita ar fi adoptat folosirea cuvantului ‘invatat’, tot ar fi fost mai bine sa afle cum e corect la timpul potrivit, in felul ei. In plus, daca credem ca de fiecare data cand vorbim cu un copil trebuie sa-l invatam ceva, vorbirea noastra poate deveni calculata si falsa si il poate determina pe copil sa creada, asa ca multi tineri din ziua de azi, ca toate vorbele sunt mincinoase si inselatoare.”
Pentru varianta audio a fragmentului – click aici.
Up22082019
“Pierderea deprinderii si a interesului de a vorbi afecteaza fiecare materie din programa scolara. Sa luam lectia de compunere, de exemplu. Un copil care nu vorbeste nu are prea multe de spus si, prin urmare, nu va sti despre ce sa scrie. Va simti de multe ori ca nimic din ceea ce ar vrea sa spuna sau sa scrie nu ar prezenta vreun interes pentru altcineva si ca, daca ar spune sau ar scrie ceva, altii doar ar rade de el. Isi cenzureaza si-si alunga gandurile, iar cand incearca, totusi, sa-si exprime gandurile, i se pare greu, deoarece are atat de putina experienta in a face conexiuni intre cuvinte. Pentru ca nu a invatat, practic, ce fel de lucruri fac discursul clar, puternic si eficient, nu va putea sa evalueze valoarea propriului scris. Va fi, cum se spune, tare de ureche. Pana la urma, un scris bun nu este dat de respectarea ‘legilor gramaticale’, ci de felul in care suna. Regulile gramaticale din manual nu-l vor ajuta sa scrie bine si adevarul este, asa cum o arata clar multe jurnale erudite, ca multi dintre oamenii cei mai educati scriu extraordinar de gresit.
Nepriceperea de a purta o conversatie poate duce si la o deficienta de citire, cel putin a multor tipuri de scris. Un bun cititor intra intr-un dialog activ cu scriitorul. Un cititor slab citeste pasiv, cuvintele nu ii antreneaza mintea, este un ascultator plictisit la un curs. Un astfel de cititor, in momentul in care studiaza un text, probabil isi va folosi mintea ca pe o placa fotografica, de parca, daca se holbeaza suficient de intens si de indelung la cuvintele de pe pagina, ar putea sa si le fixeze in memorie. Asta nu functioneaza niciodata. La materii precum matematica sau fizica, unde adesea trebuie urmate niste instructiuni si cuvintele altor oameni trebuie transformate in actiune, copilul fara posibilitati de exprimare constata ca nu este capabil de asa ceva. De asemenea, poate descoperi ca nu este in stare sa separe in minte ceea ce intelege de ceea ce nu intelege sau sa-si exprime confuzia suficient de clar pentru ca ceilalti sa-l poata ajuta. Pe scurt, scolarul care nu este fluent in vorbire este legat de maini si de picioare. Cu siguranta ca scolile noastre sunt prea orientate spre simboluri si ar trebui sa acorde mai mult timp si o mai mare competenta altor forme de expresie. Poate ca intr-o zi o vor face, dar acum, fluenta este capitala. Si totusi, in aproape toate scolile, nu se face mai nimic pentru a-i ajuta pe copii sa devina mai fluenti, mai precisi si mai abili in vorbire.”
Up15102019
“S-ar putea sa fie adevarat ca, atunci cand deprindem niste abilitati strict fizice, cum ar fi sportul, baletul sau cantatul la instrumente muzicale, desi nici macar acestea nu sunt ‘strict’ fizice, in general trebuie sa invatam niste miscari usoare si abia apoi pe cele mai grele. Asa functioneaza corpul, dar mintea nu functioneaza la fel. Lucrurile par usoare sau grele pentru mintea noastra nu in functie de cat de putine sau multe informatii contin acestea, ci de cat de interesante sunt si, repet, de cata logica au, de cat de conectate par acestea cu realitatea.
Nu vreau sa spun ca toti copiii, lasati sa invete de capul lor, ar gasi ceva la fel de interesant ca electronica pentru baiatul de care va povesteam. Ce vreau sa spun este ca, atunci cand invata in felul lor si din motivele lor personale, copiii invata mult mai repede si mai eficient decat am putea noi vreodata sa-i invatam, ca ne putem permite sa aruncam programa scolara si orarele si sa-i lasam liberi, macar in cea mai mare parte a timpului, ca sa invete singuri.”
Up01022020
“Prin intermediul artei, exersam atat creierul, cat si ochii si mainile. Am spus in ‘How Children Fail’ ca testul de inteligenta evalueaza nu cat stim sa facem, ci cum ne comportam cand nu stim ce sa facem. La fel, orice situatie, orice activitate care ne confrunta cu probleme adevarate pe care trebuie sa le rezolvam singuri, probleme pentru care nu sunt raspunsuri in carti, ne ascute inteligenta. Arta, la fel ca mestesugurile si meseriile calificate, este plina de astfel de provocari, de aceea artizanii si mestesugarii sunt de cele mai multe ori oameni inteligenti. Mintile lor sunt active si inventive, trebuie sa fie asa.
Nu cu mult timp in urma am intalnit un astfel de exemplu. Un prieten s-a apucat sa picteze la maturitate. Dupa un an sau doi, l-am intrebat cum merge. A raspuns ca bine, dar avea o problema pe care nu reusea sa o rezolve: nu putea sa faca apa sa se aseze. Cand a vazut ce fata nedumerita aveam, mi-a explicat. Ii placea sa picteze peisaje si devenea destul de bun, dar de fiecare data cand incerca sa picteze un lac sau un iaz, apa lui nu arata deloc a apa, ci ca o fasie de sticla albastra, verde sau cenusie ce se itea vertical din pamant. Mi-a aratat cateva tablouri si asa era. Ne-am despartit, dar nu mi-am putut scoate problema lui din minte. M-am tot intrebat ce vedem noi si ii spune creierului nostru ca ceea ce se afla in fata noastra este o suprafata orizontala de apa si nu o bucata verticala de sticla? Care sunt indicatiile, indiciile?
Intr-o zi, pe cand ma plimbam pe malul Raului Charles, am inceput sa privesc cu atentie, sa vad daca pot gasi un raspuns la aceasta intrebare. Sigur, sunt multe raspunsuri. Daca sunt valuri, acestea par mai mari de aproape; la distanta, isi pierd individualitatea si se pierd intr-o textura nedefinita. Daca pe mal se afla niste obiecte, acestea devin din ce in ce mai mici pe masura ce malul se indeparteaza. Cu alte cuvinte, perspectiva ne spune ca marginile apei nu sunt toate la aceeasi distanta fata de noi. Daca apa este calma, obiectele se reflecta in ea. Chiar si cand perspectiva nu ne da nici un indiciu sigur ca unele parti ale apei sunt mai departe de noi decat altele, schimbarea culorii ar trebui sa ne spuna asta: lucrurile care se afla mai departe sunt mai neclare, mai albastre si gri. Dintr-un motiv oarecare, am fost foarte multumit cand am aflat raspunsul la acasta intrebare. Rezolvasem un mister si vedeam si gandeam un pic mai clar decat inainte.”
Up06022020
“Cu alte cuvinte, pentru ca discutiile despre pendule sa insemne ceva pentru copii, era nevoie ca modelele lor mentale despre lume sa aiba suficiente pendule in ele. Acest lucru este la fel de valabil si pentru citit, numere sau aritmetica, istorie, geografie, limbaj, la fel ca si pentru stiinta. Copiii au nevoie de ceva ce noi rar le oferim in scoala: un timp de petrecut dupa ‘bunul-plac’ cu cititul inainte de a incepe sa invete sa citeasca, sa faca legaturile dintre litere si sunete. Au nevoie de timp pentru a-si construi in minte, fara graba, fara presiune, o idee despre cum arata cuvintele inainte de a incerca sa memoreze anumite cuvinte. La fel, au nevoie de timp dupa ‘bunul-plac’ pentru a se acomoda cu numerele si numeralele, inainte de a incepe sa incerce sa memoreze adunari si tabla inmultirii. Trebuie sa stie cat este de mare 76 sau 134 sau 35000 sau un milion. Trebuie sa vada, repet, fara graba sau presiune, cum se schimba numerele si cresc si cum au legatura unele cu altele. Trebuie sa-si construiasca un model mental al teritoriului inainte de a incerca sa vorbeasca despre el. Noua, profesorilor, ne place sa credem ca putem transplanta propriile modele mentale in mintile copiilor prin intermediul explicatiilor. Nu se poate.”
Up07022020
“Copiii folosesc fantezia nu ca sa evadeze din lumea reala, ci ca sa patrunda in ea.
S-a vorbit mult in psihologia copilului despre ‘omnipotenta infantila’, de parca fanteziile copiilor ar fi o modalitate de a evada din lumea reala intr-o lume in care pot sa faca orice. Dar copiii, cel putin pana cand vad fanteziile-gata-facute de la televizor, nu vor sa fie omnipotenti. Ei vor doar sa nu fie impotenti. Vor sa poata sa faca ceea ce fac oamenii mai mari din jurul lor: sa citeasca, sa scrie, sa mearga in diverse locuri, sa foloseasca masini si unelte. Mai presus de toate, vor, la fel ca oamenii mari, sa-si controleze viata fizica imediata: sa stea in picioare, sa se aseze, sa se plimbe, sa manance si sa doarma unde si cand vor ei.
Cel putin la inceput, copiii nu viseaza sa mearga mai repede decat glontul sau sa sara peste cladiri inalte dintr-o saritura. Aceste fantezii sunt create de adulti. Copiilor le ia ani de zile sa se obisnuiasca cu acestea si sa le incorporeze in propriile fantezii. Copiii isi pot imagina ca sunt fugariti de creaturi mari si puternice, dar rar se intampla sa aiba fantezii in care pot face pe toata lumea sa faca vor ei, sa detina lumea lor sau sa o arunce in aer.
Sigur, copiii din ziua de azi sunt prinsi in mreaja mass-media de foarte mici. Vedem ceva nou in istoria umanitatii, una sau doua generatii de copii carora le fac altii fanteziile. Ca sa observam copii cu fantezii proprii, ar trebui sa-i prindem de foarte mici. Dar chiar si recent, la sfarsitul anilor patruzeci si inceputul anilor cincizeci, cand am inceput eu sa ii observ cu atentie pe copii, acestia se jucau de-a casa ‘prefacandu-se’ unul ca e mama, altul tata, altul bebelusul, sau poate de-a scoala sau de-a doctorul. Nu se alergau pe acolo prefacandu-se ca sunt Superman. Probabil au invatat aceste fantezii de la adultii care le inventeaza si le vand.”
Disponibila pentru imprumut.