“In indepartata Etiopie s-a nascut acum ceva vreme un copil foarte mic, cu picioruse lungi si musculoase, dar slab ca un snitel de vitel batut indelung cu ciocanul. De cum l-a vazut asa de pirpiriu, moasa s-a speriat si l-a scapat intr-o cristelnita, unde micutul a inotat mai bine de doua ore pana cand l-a prins preotul si l-a botezat. I-au pus numele Tokilu, ceea ce in limba bastinasilor ar fi putut insemna ‘cel care peste mai multa vreme va cantari un kil’.”
Cartea o poti cumpara de aici.
“Nimeni din Etiopia nu stia cu precizie daca insemna chiar asta. Limba in care se exprima poporul era un organism excesiv de viu si se modifica cat ai zice peste. Nici peste nu stia nimeni ce inseamna mai exact. In Etiopia, cu mainile goale, animalele acvatice erau foarte greu de prins, mai ales pe vreme de seceta si la mare distanta de ocean. Adica exact conditiile geo-climatice in care se afla tara respectiva dintotdeauna.
Oricum, copilu Tokilu era asa de mic incat cu ochiul liber (singura entitate libera permisa in Etiopia) nici nu-ti puteai da seama daca era baietel sau fetita. Asa ca i-au mai spus si Abibu, ceea ce talmacit inseamna: ‘Vom trai si vom vedea noi mai incolo ce gender este’.
Inca inainte de a merge in picioare bebelusul putea alerga mai repede decat orice vietuitoare din savana. Mai repede decat ghepardul, mai repede decat antilopa gnu si mai repede decat zebra. Probabil si mai repede decat trenul, dar asta nu putea nimeni sa spuna cu mana pe inima. Caci nimeni din satul acela din Etiopia nu vazuse inca trenul.
Cat era ziulica de mare, Tokilu alerga de-i sfaraiau piciorusele si se oprea numai o data pe zi ca sa bea ceva apa si o data pe saptamana ca sa manance cate ceva. Asta era oarecum firesc. Pentru o persoana normala, nascuta si crescuta in Etiopia, faptul de a manca mai des decat o data pe saptamana sau de a bea apa ca nesimtitul mai mult decat o data pe zi, ar fi fost un comportament inacceptabil si de prost gust. Aparitia lui Tokilu Abibu in comunitate a avut si parti bune.
Batranii satului erau fericiti ca nu mai trebuiau sa frece toata ziua lemne uscate, pana le ieseau ochii din cap, numai ca sa aprinda focul. Era destul ca aveau ochii iesiti din cap de foame. Acum era suficient sa-l cheme pe Tokilu, care alerga peste lemne de-i sfaraiau calcaiele si imediat se aprindea focul. Uneori focul nu se aprindea, dar sfaraitul calcaielor era asa de puternic si de natural, ca nici nu-ti dadeai seama ca nu s-a aprins.
Si vremea trecea si Tokilu Abibu tot crestea. Acum alerga prin savana si prin padurici, cu masinile de pompieri dupa el ca sa stinga incendiile provocate de picioarele lui sfaraicioase. Astfel, in satul acela etiopian aparuse un al doilea cerc vicios dupa ‘Cercul mainilor indemanatice’ de la primarie, cercul vicios format din picioarele lui Abibu si pompieri. De multe ori, dupa ce terminau motorina la masini, pompierii erau nevoiti sa alerge mai departe, pe jos, prin savana, cautand disperati hidranti, unde sa-si mufeze furtunurile ca sa poata stinge incendiile. Intr-o zi, batranii satului au hotarat ca asa nu se mai poate si-au strans bani din donatii, cu care au cumparat un cufar, in care l-au asezat pe Tokilu. Au dat cufarul in grija unei calugarite ursuline care se intorcea in Statele Unite ale Americii, ca sa-l duca pe Abibu acolo unde masinile de pompieri erau ultraperformante si benzina nu se termina niciodata.
De aici legenda spune ca evenimentele au luat un curs mai mult decat uimitor.
La aeroportul Otopeni, unde avionul a facut o escala neasteptata, provocata de o falsa alarma cu bomba, manuitorii de bagaje au deschis cufarul. Abuzul respectiv s-a produs pe de o parte din obisnuinta manuitorilor de bagaje din Otopeni de a cotrobai in bagajele pasagerilor si pe de alta parte deoarece se zvonise ca cineva pierduse un bon fiscal in aeroport. Iar bonul fiscal pierdut tocmai iesise castigator la Marea Loterie a bonurilor fiscale. Premiul fiind de un milion de lei, adica echivalentul in bani normali a 300 000 de dolari in momentul respectiv, toate bagajele erau verificate la sange.
Imediat ce a fost deschis cufarul, dintr-un instinct de autoconservare prezent in orice fiinta umana, dar excesiv de prezent la etiopieni, tanarul Tokilu Abibu a sarit in picioare si a luat-o la fuga, sfaraind din picioare. Vazandu-l cat de repede fugea, nimeni n-a mai avut nici o indoiala ca Tokilu fugea cu bonul fical castigator. Niciun roman n-ar fi alergat asa de repede pentru mai putin de un milion de lei. Cu toate eforturile depuse, o exprimare destul de stranie din limba romana, caci nici un roman n-a vazut vreodata cum arata un efort depus, numeni n-a reusit sa-l prinda in ziua aceia pe Tokilu.
Doua zile mai tarziu, cand s-a aflat in presa despre o serie inexplicabila de incendii din California, inspectorii ANAF au scuturat din corp cu bucurie: Tokilu Abibu nu mai era acum problema lor.
Despre Tokilu nu s-a mai auzit nimic niciodata. Ceea ce ar putea fi, eventual, important pentru etiopieni, dar pentru noi nu inseamna nimic. Pentru romani e important doar atat: In ziua in care Tokilu Abibu a sarit din cufar la Otopeni, trei credinte populare romanesti au fost verificate:
– Daca ai bon fiscal, nimeni nu-ti poate face nimic
– Nu poti intreba pe nimeni cum a furat primul milion
– Cine fura de la un milion in sus e foarte greu de prins!”
Up21042020
“Intr-o buna zi, cand Alba ca Varul turna betoane cu fierarii betonisti si bea bere cu dulgherii, care tandaleau si ei pe acolo asteptand sa se intareasca betonul, directorul o chema la el in baraca. Dar nici nu deschise bine Alba ca Varul usa din tabla groasa de otel a baracii, ca si vru s-o inchida imediat la loc. Caci Directorul tocmai iesea gol-pusca din cabina de dus, unde se spalase pe cap cu aer comprimat, in loc de apa. Apa era prea pretioasa pe santier ca sa te speli cu ea si mult mai necesara la prepararea betonului. De cum il vazu pe ditamai directorul in pielea goala, Alba ca Zapada se facu pe loc Rosie ca Focul.
– Nu te speria, donsoara inginer – spuse Directorul cu blandete. Ca numai de hartuieli sexuale nu-mi arde mie acuma! Ia priveste numai cate am pe cap!
Intr-adevar, directorul santierului avea pe cap o basca peste care isi trasese un fes, pe care pusese o caciula de blana cu clape, peste care isi pusese o casca de protectie din tabla.
– Si-atunci, de ce dracului va mai spalati pe cap, dom’ director? – intreba Alba ca Varul, curioasa.
– Ca sa nu-mi uit obiceiul – raspunse directorul mohorat.
Dupa care se apleca in fata peste birou, facu semnul crucii deasupra unui vraf de facturi si se intoarse cu spatele la Alba ca Varul, ca sa n-o stanjeneasca cu nuditatea frontala. Cu nuditatea laterala nu era nici o problema. Din cauza unei usoare obezitati, la care se adauga mostenire genetica nu prea grozava in ceea ce priveste aparatul de reproducere sexuala, privit din lateral, directorul putea fi deosebit numai cu mare greutate de o femeie grasuta, cu picioare scurte, strambe si foarte paroase. Ca sa-l ajute sa se imbrace, Alba ca Varul inhata o pereche groasa de izmene, pe care o alese la nimereala din grupul de cinci care atarna la uscat pe cablul de internet care trecea prin baraca si i-o intinse cu sfiala. Directorul lua izmenele, isi baga picioarele in ele la modul propriu si zise necajit:
– Mai tii minte, donsoara Inginer, vremurile alea cand aveam si noi obiceiul sa dam salariile la timp?
– Nu – raspunse Alba ca Varul.
– Vezi? Daca n-am mai exersat obiceiul, l-am uitat! – adauga Directorul, si mai mohorat decat era la inceput.
– Dar ce legatura au salariile cu spalatul pe cap? facu Inginera.
Directorul se uita mustrator la ea, ca si cum femeia ar fi fost tampita. Obiceiul barbatilor de a privi in acest fel femeile de pe santier nu se pierduse, fiind singurul obicei vechi care mai era exersat zilnic. Directorul continua cu zece decibeli in plus in voce, dar tot cu blandete:
– Pai, la fel e si cu obiceiul spalatului pe cap, fata tatii! Daca nu-l exersezi, il uiti.
– Mersul pe bicicleta nu se uita niciodata – observa tam-nesam Alba ca Varul.
– Asa, si? La ce ne foloseste? Ca numai saracii si hipsterii mai merg azi cu bicicleta! – bombani directorul, apoi isi ridica smartfonul in aer si spuse raspicat, de trei ori:
– Te lepezi de Cortana, te lepezi de Cortana, te lepezi de Cortana?
– Ma lepad de Cortana, ma lepad de Cortana, ma lepad de Cortana! – raspunse automat Alba ca Varul.
Acesta era un ritual copiat dupa o parte mai populara din ritualul sfant al botezului crestinesc si anume cea in care nasul se leapada de Satana de trei ori. Tot personalul santierului il respecta cu sfintenie, din clipa in care le cumparase patronul, pe firma, smartfoane cu Windows. Nimeni din santier nu stia exact ce e Cortana, in afara de faptul ca aplicatia nu era disponibila, deocamdata, pentru telefoanele lor in Romania. Asa ca se lepadau ei primii de ea, ca sa nu ramana ca-s ei mai prosti decat inginerii de la Microsoft.
Iar altceva nu mai apuca bietul Director sa mai spuna, ca si iesi la pensie. Dar cum isi simti iesirea la pensie aproape, cu ultimele lui puteri, el ridica de pe masa o mina de pix si i-o intinse Inginerei, zicand:
– Fata tatii, vezi tu mina asta de pix? Ia-o si cand ai sa fii la cea mai grea ananghie, sufla de trei ori cu putere in ea. Si daca nici asa nu scrie, arunc-o naibii, ca mult m-a mai chinuit si pe mine toata viata!
Zicand aceste ultime vorbe cu mare obida, directorul isi trase la repezeala o salopeta murdara peste perechea de izmene curate si tasni pe usa baracii, alergand nebuneste spre Casa de Pensii. S-atat cu el.”
Up23042020
“Nebanuind nimic din framantarile Vanatorului, odata ce ajunse la poarta din fata casei in care locuia, Georgiana il rasturna pe acesta cu grija din roaba pe o targa uitata acolo de brancardierii de la Ambulanta. Brancardierii uitau mereu targile peste tot prin localitate, asa ca niciunul din cei doi nu se mira prea tare. Dar numai cand cineva incepu sa strige in intuneric de sub burta Vanatorului, isi dadura seama ca, de data asta, brancardierii uitasera si pacientul odata cu targa.
– Care-i acolo, ma? – striga Vanatorul, nevazand nimic, dar simtind un corp omenesc zvarcolindu-se sub el.
– Eu sunt, Directorul Santierului – raspunse o voce slaba. Ma rog, fostul Director, ca de dimineata m-a pus Necuratul si-am iesit la pensie.
– Domnu’ director, chiar dumneavoastra sunteti? Va recunosc vocea! Dar ce dracului cautati aicea pe targa? – interveni Managera Georgiana cu voiciune.
– Nu stiu – gafai Directorul, dupa care isi scoase capul si mana dreapta de sub Vanator si, asa chircit cum era, isi aprinse cu indemanare o tigara.
Toata viata lui, Directorul fusese renumit ca-si poate aprinde o tigara in orice situatie si in orice pozitie, iar acum Georgiana vazu ca faima lui era pe deplin indreptatita.
– Dar da-te naibii de pe mine, mai omule, ca abia de-mi ajunge aerul sa fumez, daramite sa mai si respir! – racni el inspre Vanator.
– Asa as vrea si eu, dom Director – facu acesta iritat, dar m-a tras curentul la sale si nu pot sa ma misc nicicum!
Dupa cum se vede, Vanatorul trecuse grijuliu cu vederea cel de-al doilea motiv, adica mina de pix infipta intre buci, temandu-se ca Directorul, fiind si crestin-ortodox habotnic si homofob practicant, ar fi putut intelege gresit situatia.
Sesizand impasul grav in care pareau sa se adanceasca tustrei, Managera de resurse umane simti ca trebuie sa intervina cumva imediat. Daca atunci cand o gasise Vanatorul in gura de aerisire ea incercase un flic-flac in stilul celebrei gimnaste Nadia Comaneci, acum incerca un triplu Axel in stilul celebrei patinatoare Evghenia Medvedeva. Triplul Axel ii iesi evident mai bine, caci in loc sa cada in cap, ca prima data, acum cazu in cur.
Ridicandu-se apoi neindemanatica pe calcaie, caci e mult mai greu sa fii indemanatic cu picioarele decat cu mainile, ea se lipi de targa chiar in spatele Vanatorului si, dintr-o singura miscare brusca, ii smulse acestuia mina de pix dintre buci. Dupa care arunca mina cat-colo, caci dupa ce statuse unde sezuse ar fi fost de-a dreptul nepotrivit sa mai sufle careva intr-insa in viitor.
O noua durere il sageta pe Vanator pana in maduva spinarii, ducandu-se apoi cu repeziciune in bulbul rahidian, unde declansa automat reflexul sughitului. Din fericire, caci ar fi putut declansa la fel de bine reflexul mictiunii, ceea ce ar fi fost foarte neplacut si pentru domnul Director, nu numai pentru Vanator.
Fara sa mai astepte vreun alt indemn, Georgiana impinse cu repeziciune targa cu cei doi barbati prin curte pana la usa casei si pe care o descuie repede, apasa clanta si intrara cu totii in interior. Din nefericire, nefiind inca odihnita dupa drum, iar greutatea targii fiind acum dublata prin prezenta Directorului, Managera gafaise din nou. Si oricat se straduise el sa evite excitatia erotica, Vanatorul nu reusi sa-si impiedice o noua mini-erectie, care nu se mai opri in tabla roabei, ca prima oara, ci in burta Directorului peste care statea acum culcat. Racnetul de oroare pe care-l scoase bietul pensionar zgaltai geamurile bibliotecii din livingul Georgianei in vreme ce mainile Directorului il zgaltaiau pe Vanator. Cu o sfortare nemaivazuta, incordandu-se din rasputeri, Directorul il azvarli in aer pe colegul lui de targa pana in dulapul de haine din hol, dulap in care Managera de resurse umane tinea mai multi saci de ciment, primiti drept spaga de la trei zidari pe care-i trimisese ea la cursurile de maistru, saci pe care zidarii ii furasera de pe santier. Dulapul se rasturna imediat peste bietul Vanator, ale carui sale trasnira sub greutatea enorma a sacior de ciment, iesind din intepeneala.”
Up06052020
“Zilele treceau destul de monotone, caci nu era nici o femeie care sa-i treaca pragul. Caci de la prag ar fi ademenit-o el cumva pana in pat, unde ar fi aburit-o, intr-un fel sau altul, sa se dezbrace. Iar odata ce-ar fi ajuns cu ea aici, era convins c-o s-o scoata la capat, ca avea o multime de cunostinte specifice invatate din carti despre ce s-ar fi putut intampla mai departe. O singura data ajunsese el la o baba, care fusese trimisa de la Societatea de gaz sa-i citeasca contorul, dar nici pe aceea nu reusise s-o ademeneasca la pat. Motivul era destul de simplu: desi inainte sa ajunga la el baba cazuse din lac in put, ea era asa de bine trecuta prin ciur si darmon, ca nu voia sa se lase aburita decat dupa casatorie. Dupa aceasta intamplare, cel mai mare regret al baiatului cel destept a fost ca nu putuse sa-si faca si el o initiere erotica, asa ca era nevoit sa piarda timpul mai departe tot cu autoinitierea.
Intr-o zi, la usa casei lui din put aparu, nu se stie cum, o fetita dragalasa, care avea pasiunea sa se joace cu focul si de aceea era poreclita de toti cei care o cunosteau ‘fetita cu chibriturile’. Fireste ca fetita era un fel de a spune si ca de fapt ea era o femeie in toata firea, majora si daca parintii ei n-ar fi fost convinsi ca vaccinurile au mercur, ar fi fost si vaccinata. Mai mult decat atat, spre deosebire de baiatul cel destept ea fusese initiata de mai multe ori din punct de vedere erotic, asa ca atractia ei pentru autoerotism era destul de scazuta.
Din acest motiv, s-a produs un lucru foarte curios. Desi, din primul moment, a existat o chimie indiscutabila intre cei doi, fizica a lasat foarte mult de dorit, pentru ca fetita nu era deschisa la o astfel de relatie. In afara de forta de frecare exercitata de capatul chibritului pe cutie, fata evita cu incapatanare orice alta forma de mecanica clasica si cum relatiile fizice sunt practic imposibile fara putina mecanica… Oricum, deoarece nimic este totusi mai mult decat absolut nimic, baiatul cel destept o primi in casa din fundul putului si spera ca pana la urma o sa se intample si treaba aceea, incercand sa-si umple timpul liber si cu alte activitati decat cele autoerotice. Oricum, seara era clar cel mai bun moment al zilei. In loc de povestile inainte de culcare, baiatul cel destept ii spunea fetitei toate zecimalele numarului Pi pe care le stia el, iar fetita cu chibriturile scapara bete unul dupa altul, incalzind intr-un mod foarte economic casa.
Si-au trait ei asa, oarecum impreuna si oarecum fericiti, pana intr-o alta zi, cand la usa lor a aparut un alt baiat destept. Noul baiat avea tot timpul o tigara in coltul gurii si de aceea fusese poreclit ‘baiatul cu tigarile’. Fireste ca la caderea din lac in put, tigara din coltul gurii i se stinsese, asa ca primul lucru pe care l-a intrebat cand a intrat in casa a fost: ‘Are cineva un foc?’
O nenorocire mai mare nici ca se putea intampla.”
Up07052020
“Boierul a urcat esoteric pe iapa, iar argatul incepu sa alerge ashatologic in spatele lor. Dupa o vreme, pe argat au inceput sa-l doara picioarele de la alergat si boierul l-a luat si pe el calare pe iapa, in spatele lui. Fireste ca si pe iapa o dureau picioarele, cum ea nu putea sa se urce pe ea insasi, alerga inainte cu cei doi in spinare, fornaind. Fiind o forma a frumosului feminin la cai, iapa era lipsita de agresivitate si nu caraia niciodata cand era supusa exploatarii domestice. Tehnic vorbind, iapa nu putea carai oricum pentru ca era cal, putea cel mult sa necheze, dar asa era expresia literara, asa o folosea si ea.
Mai mult decat atat, iapa era si foarte speriata din cauza ca boierul o amenintase in mai multe randuri ca o s-o faca felii si o s-o vanda sau in Italia ca salam sau in Anglia ca lasagna.
Si cum mergeau ei trei asa, intr-un echilibru emotional destul de subtire, au ajuns deodata la o punte, care era foarte ingusta, iar iapa si-a bagat toate patru picioarele in lantul de comanda si n-a vrut sub nici o forma s-o treaca cu ei doi in spinare.
In momentul acela a aparut un alt paradox, de data asta lingvistic: boierul si argatul nu puteau trece apa, dar pe ei ii treceau toate apele.”
Disponibila pentru imprimut.
Daca vrei cartea ta, click aici.