“Am ajuns impreuna cu mama in Devon pentru prima data, in calitate de noi proprietari ai Dartmoor Wildlife Park, in jur de ora sase in seara zilei de 20 octombrie 2006, si am coborat din masina pe fundalul urletelor de lupi care umpleau intunericul cufundat in pacla.”
Cartea o poti cumpara de aici sau de aici.
“Am ajuns in acest loc perfect dupa circa zece ani de zbateri pentru a obtine un statut profesional si financiar care sa-mi permita sa traiesc ca un taran intr-un hambar paraginit, intr-un sat plin de tarani mult mai autentici ce isi castigau existenta din activitati agricole cinstite. Eu eram englezul nebun; ei erau francezii simpli de la tara, usor nedumeriti – toleranti, amabili, politicosi, si totusi, inevitabil, cat se poate de critici. Katherine, pe care o luasem de sotie in luna aprilie a acelui an dupa noua ani petrecuti impreuna (am asteptat pana renuntase complet sa mai spere), a devenit preferata satului. Frumoasa si atenta, politicoasa, amabila si gratioasa, se straduia sincer sa se implice in viata satului fara a face nota discordanta. Invata activ limba, pe care o studiase deja la nivel avansat, pentru a fi in stare sa se descurce si cu franceza colocviala locala, precum si cu franceza pariziana si franceza oficiala a statului ‘excesiv de birocratic’. Putea glumi cu proprietarul galeriei de arta din oraselul aprpiat Uzes despre formularul fiscal pe care acesta trebuia sa-l completeze pentru a achizitiona o sculptura de Elisabeth Frink – pe care, intamplator, o intalnise si ea o data si careia ii luase un interviu – si sa se planga cu cele mai bune mame din sat de complexitatea sistemului medical francez. Cunostintele mele de franceza, pe de alta parte, care pornisera deja de la nivel de nota sase, au avansat probabil pana la un opt cat am stat acolo, caci incercam in mod activ sa-mi impiedic mintea sa o invete, in caz ca acest lucru ar fi putut cumva sa intarzie si mai mult finalizarea cartii mele, mult intarziata. Ma duceam la culcare exact cand se trezeau fermierii si interactiona rar cu ei, cu exceptia cazurilor cand ii deranjam cu intrebari elementare, prost formulate, despre lucruri care puteau fi construite de unul singur. Satenii o preferau pe ea.
Dar nu am ajuns la acea situatie idilica fara un oarecare cost.”
Up23052020
“Dar nu era totul negativ. Pentru inceput, aveam parcul. Depasisem intr-un final toate obstacolele, vazute si nevazute, ce statusera in calea realizarii acestui obiectiv usor bizar (privit din urma). Si pentru prima data l-am inteles pe Donald Rumsfeld cand declarase, citat de stirile de la acea vreme despre razboiul din Irak, urmatoarele.
– Dupa cum stim, a spus el, intr-o fraza faimoasa, exista cunoscute pe care le cunoastem – lucruri pe care stim ca le stim. Stim ca exista si necunoscute pe care le cunoastem – lucruri pe care stim ca nu le stim. Dar exista si necunoscute pe care nu le cunoastem – lucruri pe care nu stim ca nu le stim.
Stiam exact la ce referise si, pana in acest moment, trecusem si noi cu bine prin necunoscutele noastre, cele pe care le cunosteam si cele pe care nu le cunosteam. Speram doar ca strategia noastra de a trimite o forta usoara intr-un teatru de operatii dificil avea sa decurga mai bine decat a lui.
In plus, reusisem sa cumparam parcul, desi soarta ne fusese absolut potrivnica, in pofida judecatii ‘mai destepte’ si asteptarilor exprimate de aproape toate persoanele implicate. Dar acest sentiment nu era nimic pe langa entuziasmul revigorant de a ma plimba efectiv prin parc. Copacii uriasi erau inveliti in muschi crescut din belsug si licheni de demult ce nu ar fi putut creste decat intr-un mediu cu o buna calitate a aerului (si nivel de precipitatii ridicat), iar acest aer pur, curat ne umplea narile si plamanii (cand vantul purta in cealalta directie duhoarea de moarte) ca un antidot de mult pierdut al urbanismului si stresului.
Ma simteam cu adevarat insufletit cand ma deplasam prin acest – da – mediu tipic speciei Homo sapiens. Simplul fapt de a-i arata un copac unui contabil dintr-o cladire de birouri reuseste in mica masura, dar detectabila, sa-i scada tensiunea. Faptul de a ne plimba efectiv printre copaci ne linisteste mult mai profund.
Howard Frumkin e profesor de Sanatate a Mediului si Profesionala la Facultatea de Sanatate Publica ‘Rollins’ din Atlanta, iar printre sfaturile oferite guvernelor locale privind utilizarea spatiilor publice, Frumkin cerceteaza efectul pe care il are mediul natural asupra noastra. Iar in meta-analizele a nenumarate studii, Frumkin a descoperit ca lumea naturala are un efect benefic masurabil asupra sanatatii fizice si mentale a oamenilor. Prizonierii aflati in celule orientate spre curtea inchisorii, de exemplu, au cu 24 la suta mai multe vizite medicale decat cei aflati in celule ce dau spre un teren agricol. Pacientii care au trecut printr-o operatie si care au vedere spre copaci au nevoie de mai putine medicamente pentru durere decat cei ce au in fata un zid, si sunt externati cu o zi mai devreme.”
Up26052020
“Daca auzisem de Gerald Durrell? Era unul dintre eroii mei, si un scriitor minunat de evocativ. Doar cartea ‘Familia mea si alte animale’ a atras la fel de multi oameni spre lumea naturala precum David Attenborough. Durrell a fost primul adept al conservarii din generatia lui sau, poate, al tuturor generatiilor. Dupa ce infiintase Gradina Zoologica din Jersey, in pofida opozitiei aprige din partea celorlalti profesionisti din industrie, Durrell s-a folosit de aceasta pentru a schimba centrul de gravitatie al acelei lumi spre conservarea activa a speciilor, in loc de simpla expunere a animalelor. In mod uluitor, programele de reproducere in captivitate a speciilor pe cale de disparitie pentru reintroducerea lor in salbaticie, si cele de studiere a obiceiurilor lor reproductive pentru a permite o mai buna conservare si gestionare a acestora in salbaticie, inca mai erau uneori considerate o idee proasta chiar pana in anii ’60 si ’70.
Dupa spusele Lordului Zuckerman, presedinte al Societatii Zoologice din Londra, in cadrul discursului sau de la Conferinta Mondiala privind Reproducerea in Captivitate a Speciilor pe Cale de Disparitie, organizata la Gradina Zoologica din Londra in iulie 1976, deoarece disparitia speciilor face parte din procesul natural de selectie, oamenii nu ar trebui sa intervina, ci doar sa documenteze procesul in beneficul zoologiei ca stiinta.”
Up29052020
“In aceeasi zi in care Katherine si-a inceput chimioterapia, un articol a aparut in revista medicala ‘Cancer Cell’, care nu se afla pe lista mea de lectura obisnuita. Duncan auzise despre el in urma unei descrieri din revista ‘Scientific American’, pe care i-o aratase un prieten, iar aceasta fusese, aparent, usor surprins cand Duncan ii smulsese revista nou-nouta si insistase s-o ia. Mi-a aratat-o si mi-a explicat in timp ce citeam. Dicloracetatul (DCA) fusese folosit pentru a trata copii cu o tulburare metabolica timp de treizeci de ani, prezentand prea putine efecte secundare. Insa o echipa din Canada tocmai descoprise ca aceasta substanta dizolva si celulele de glioblastom la contact in laborator. Intrigati, cercetatorii infectasera cativa sobolani cu aceste tumori, apoi le dadusera acces liber la DCA, dizolvat in apa lor de baut. Deoarece DCA-ul, fiind o molecula foarte simpla, poate trece prin bariera hematoencefalica, aceasta gaseste celulele canceroase, intra in ele si le distruge prin ractivarea mitocondriilor. Acestea sunt uzina energetica a celulei, asigurand energia, dar nu sunt limitate speciei umane. Ele sunt descendente ale unor bacterii si au propriul lor ADN, motiv pentru care antrenamentele la altitudini inalte distrug intregi populatii de mitocondrii si determina aparitia altora noi, ce pot metaboliza oxigenul mai eficient cand alergi la nivelul marii. Ceea ce nu stiam e ca mitocondriile sunt responsabile si de apoptoza, adica sinuciderea celulei in cazul in care este infectata. Fireste, cand cancerul invadeaza celula, unul dintre primele lucruri pe care le face e sa dezactiveze mitocondriile. Dar DCA-ul le reactiveaza. Grupul experimental de sobolani din laborator prezentase in masa tumori considerabil reduse, iar grupul de control, cel fara DCA, dezvoltase tumori mari si grase, potential fatale. Asadar, poate trece prin BBB, a fost testat pe oameni timp de treizeci de ani si ucide glioblastoame.”
Up30052020
“Tony era mecanic, sudor si tintas calificat si antrenor asistent de tir cu arcul in varianta olimpica, interesat sa organizeze cursuri in cadrul parcului daca exista cerere. Cum eu nu fusesem prin preajma, am intrebat mai multe persoane ce parere aveau, iar raspunsurile au fost unanime. Toata lumea il voia pe Tony, si la fel si eu. Echipajul de cameramani ne-a intrebat daca ar putea sa ma filmeze de la distanta discutand cu el si angajandu-l, asa ca l-am intervievat neoficial, langa JCB, pentru a-l testa si a ma asigura ca abordarea lui in raporturile cu oamenii se potrivea cu nevoile noastre, apoi l-am angajat cu o stragere de mana. Tony a devenit imediat un membru nepretuit al echipei noastre, inveselindu-i pe oameni, incurajandu-i si folosindu-si abilitatile tehnice cu mare eficienta.
Si, dupa ce a inceput, s-a dovedit ca Tony mai avea un talent special: injura. Inca din perioada indepartata cand am lucrat pe santiere de constructii am remarcat ca injuraturile prolifice reprezentau, practic, dialectul in care operau constructorii. Injuraturile apar chiar si in terminologie. Cimentul e rahat; nimic nu e ‘stramb’; e ca pisatul boului. Injuraturile sunt folosite chiar si ca umplutura, cand oamenilor nu le vine in minte nimic altceva ce sa spuna, ca intr-un exemplu pe care mi-l amintesc din prima mea zi la un curs de zidit. Barbatul care lucra langa mine m-a intrebat:
– Poti sa-mi dai, aa, cacat, aa, cacat, aa cacatul ala de ciocan?
Cam asta parea proportia tipica: circa unu din trei sau patru cuvinte era ceva vulgar. Tony, fiind veteran de rang inalt in domeniu si fost soldat, ajunsese la o rata medie a injuraturilor de pana la unul din doua cuvinte, ocazional, desi uneori revenea la cea de unu din trei.
Exprimarea lui Tony nu e doar presarata, ci absolut plina ochi de injuraturi, dar daca accepti acest lucru si asculti atent poti detecta o calitate aproape poetica in unele dintre lucrurile pe care le rosteste. Intr-o zi, m-a incoltit sa-mi impartaseasca ingrijorarea lui ca strategia noastra de publicitate trebuia sa se extinda si dincolo de mediul presei scrise. Ceea ce mi-a spus efectiv a fost:
– Nu orice cacacios citeste cacatul de ziar. Am aparut in cacatul ala de ziar zilele trecute si m-am gandit, baga-mi-as, toate curvele o sa se ude. Al dracului sa fiu daca macar o cacacioasa a facut-o. M-am gandit, cacat cu spume.
Nu era tocmai demn de cercul de poezie, poate, dar e plin de continut, oricum.
Individul a fost botezat Tony ‘Tourette’…”
Up31052020
“Avusesem un vis. Parcul Zoologic Dartmoor avea sa fie un succes masiv, infloritor, cu potentialul de a deveni unul de talie mondiala, si sa contribuie intr-o masura mica, dar reala, la eforturile de inversare sau incetinire, sau cel putin sa atenueze intr-un mod sau altul campania inexorabila si autodistructiva a omenirii impotriva planetei noastre. Aveam motive enorme de speranta – pentru parc, cel putin. Aveam bani in banca, un plan sigur, si singurul lucru care ne mai despartea de realizarea planului era foarte multa munca sarguincioasa. Iar aceasta e o situatie fericita. Sa te cufunzi in munca grea si nobila in care crezi, atat cat rezisti si chiar mai mult, e un tip de lux pe care nu oricine poate sa-l cunoasca. Si e totodata extenuant.
Zilele mele erau incredibil de diferite.”
Up01062020
“Paunii, pana de curand un simbol al sperantei, aratau acum pleostiti. O femela a stat pe fasia de iarba din fata toaletelor timp de cateva saptamani, iar cand i-am intrebat pe ingrijitori daca era in regula s-a dovedit ca, de fapt, clocea oua. In ploaie. La cativa metri distanta de unde statea ea, se afla un tufis perfect viabil, care i-ar fi oferit cel putin o oarecare aparare in fata elementelor naturii si, cel putin la fel de important, impotriva vulpilor. Dar aceasta pasare prostanaca – aparent singura care cedase in fata paradei elaborate, costisitoare din punct de vedere evolutionist, a masculului – se incapatana sa-si creasca delicatele progenituri complet expusa elementelor naturii si pradatorilor. In cele din urma trei dintre oua s-au clocit, si isi muta cu intelepciune micutii in fiecare noapte, dar pe masura ce acestia cresteau, iar ea se indeparta tot mai mult prin perimetru – ea si micul ei trio de paunasi chiar frumusei, ce incercau cu disperare sa tina pasul cu ea – si-au pierdut treptat urma, si sincer nu stiu daca vreunul dintre ei a supravietuit sau nu.”
Disponibila pentru imprumut.