“Pentru mine, zborul a fost intotdeauna un punct de cotitura. Era momentul in care constientizam realitatea razboiului si ca noi vom fi din nou in mijlocul lui. Cu 17 Ore in urma, cand aeronava decola, incercam sa uit toate grijile legate de viata pe care o lasam in urma la Fort Bragg. Era o separare mentala, dar si una fizica. Pentru urmatoarele opt luni, va trebui sa fiu diplomat, pacifist, profesor si vanator. In zilele proaste, eu insumi voi fi vanat.”
Cartea o poti cumpara de aici.
“Cel mai greu lucru era sa ma despart de familie. Era mai dificil si decat in lupta, mai rau decat cele mai urate conditii de viata, mai rau decat sa fiu ranit. Ceea ce facea sa fie greu era necunoscutul. Niciodata nu stiam daca era ultima oara cand imi luam ramas bun. Cand eram tanar si ma gandeam sa ma insor, ma rugam sa gasesc o sotie puternica, independenta, care sa poata avea grija de familie indiferent de ce avea sa se intample cu mine. Si exact asta mi-a dat Dumnezeu. Dar despartirile astea erau costisitoare. Sotia mea avea un aer obosit. Era sfasietor de dureros sa ma despart de copilul meu. Nu poti explica de ce pleci si tocmai asta vor ei sa afle. Pentru mine, raspunsul era simplu. Pentru familia mea lupt, dar este greu pentru ei sa inteleaga motivul pentru care trebuie sa calatoresc la mii de kilometri distanta pentru a face asta. N-am avut niciodata niciun ritual special. Pur si simplu am incercat sa petrec cat mai mult timp cu ei inainte s ane despartim la Fort Bragg. Dupa o ultima imbratisare, intram intr-un fel de amortire si ingropam adanc in mine tot ce inseamna ‘acasa’, intr-un loc sigur, unde nimeni nu poate ajunge vreodata.”
Up10062020
“In timpul exercitiului am observat ca Ron, controlorul de trafic, se apropie si el sa vada. Am profitat de ocazie ca sa ma prezint din nou. Am discutat despre ultimele doua luni si despre operatiunile echipei lui Shef, iar el n-a avut nicio ezitare sa vorbeasca despre problemele cu ISAF. Aceasta era tipul de candoare pe care fiecare combatant are nevoie sa il regaseasca la oamenii lui. L-am placut imediat.
La apusul soarelui, Bill si cu mine ne-am asezat la o ceasca de cafea tare. Cerul fara nicio urma de nor era plin de stele stralucitoare. Pentru ca nu exista poluare si nici alte surse luminoase concurente, sa privesti stelele in Afganistan este o incantare, dar nu ne ardea de spectacol. Aveam inca mintile incetosate de lunga calatorie pe care o facuseram si inca ne straduiam sa ne acomodam cu vremea calda si cu altitudinea. Eram epuizat si stiam ca asa voi fi pana cand ma voi urca in avionul care ma va duce acasa.
– Stii Bill, Afganistanul arata ca Texasul, am spus eu referindu-ma la statul din care venea.
Inainte ca Bill sa raspunda, am auzit suieratul greu al primei rachete si ne-am aruncat pe burta. M-am facut una cu pamantul, in timp ce auzeam zgomotul rachetei, explodand ca un foc de sute de artificii. Srapnelele incandescente zburau peste asfalt. A doua racheta ateriza foarte aproape de zidurile complexului.
Rachete de 107 mm de provenienta sovietica. Sovieticii adusesera nenumarate astfel de minirachete usoare, de 1 m si ceva, in timpul razboiului care a durat un deceniu in anii 80. Acum erau ingropate sau ascunse in pesteri prin toata tara; insurgentii le lansau folosind temporizatoare si lansatoare din lemn montate pe camioane sau direct pe pamant. Lansatoarele din lemn erau primitive, niste chestii din lemn taiate in diferite unghiuri, astfel incat sa obtina traiectorii optime.
Dar functionau.
Dupa cateva minute, cineva striga:
– Totul e-n regula.
Praful si mirosul greu de explozibil pluteau in aer.
Bill si cu mine am mers la centrul de operatiuni tactice ca sa vedem daca a fost cineva ranit. Bill facu numaratoarea. Lipsea o persoana – Steve, medicul nostru junior. Camera lui era langa drumul de asfalt, exact unde a lovit racheta. Inima incepu sa-mi bata cu putere. Fusese cumva afara, pe drum? Si daca da, de ce? Strabatuse oare vreun srapnel sacii din jurul cazematei sau patrunsese in incapere?
Am rupt-o la fuga pe aleile inguste cu pereti din pamant spre baraca lui Steve. Usa lui era incuiata si nimeni nu raspunse cand am batut cu putere. Am deschis usa cu o lovitura de lopata si l-am gasit intins in pat, dormind linistit. Purta dopuri in urechi si nici macar n-a tresarit cand am izbit usa de perete.”
Up11062020
“Exista o zicala conform careia ‘n-ai trait daca aproape n-ai murit’. Si poti ajunge la asta numai daca te afli acolo, in fata, confruntandu-te cu necunoscutul. Esti ochii si urechile fiecarui om din spatele tau. Pierderea concentrarii putea fi o chestiune de viata si de moarte. Trebuie sa identifici orice pericol care ar putea veni de la un dispozitiv exploziv improvizat sau o ambuscada. Daca as putea alege, as prefera sa fiu ranit sau chiar ucis, decat sa pateasca asta oricare dintre oamenii mei. Ma simteam in largul meu alaturi de Brian si Dave, la conducere, si in ziua urmatoare am inaintat destul de mult. In timpul pauzelor mesteream pe la masini si ne pregateam pentru urmatoarea miscare.
Ramaneam, de obicei, ultimul sa fac de garda, noaptea, pentru ca oricum trebuia sa completez si sa trimit rapoartele de stare. Si asta dura ceva, de regula, pentru ca trebuia sa impartim frecventa satelitului de comunicatii cu alte unitati care tineau legatura cu baza. Intotdeauna dura destul de mult sa reusesti sa prinzi un moment liber. In noaptea aceea, era trecut bine de miezul noptii cand, in cele din urma, am reusit sa inchid ochii, sperand sa prind cateva ore de somn. M-am trezit pe la 4.00 dimineata sarind drept in picioare. Am aprins butelia si am pus cafetiera pe foc, apoi am inceput obisnuita verificare a garzilor ANA. Am revenit la cana fierbinte de cafea si am inceput sa-mi trezesc camarazii pentru ‘la arme!’. Era o regula pe care n-o incalcam niciodata.
In timpul Razboiului de Sapte Ani, maiorul Robert Rogers scrisese 28 de reguli pentru armata sa alcatuita din 600 de soldati alesi pe spranceana: ‘Cand se crapa de ziua, treziti-va intregul detasament; acela este momentul cand aslbaticii aleg sa navaleasca asupra inamicilor lor, iar voi trebuie sa fiti pregatiti cu orice pret, gata sa-i intampinati’. Regulile lui Rogers au fost adoptate si rescrise de Regimentul Rangeri 75. Cand eram in teren, fara nicio exceptie, in fiecare zi, inainte de rasaritul soarelui, ne impachetam echipamentul si ne luam toate masurile de siguranta timp de 30 de minute inainte si 30 de minute dupa rasaritul soarelui.”
Up12062020
“Am stins toate luminile si ne-am activat echipamentul nocturn. Drumul pe care mergeam era o ruta ocolitoare care evita centrul Kandaharului si ne ducea spre sudul orasului, in mahalale, un loc pentru vagabonzi si oamenii fara locuinta, acum un adevarat paradis pentru luptatorii talibani. Mai era, de asemenea, o ruta a traficantilor de droguri, deci prudenta era cuvantul de ordine. Mai trecuseram prin zona in urma cu un an, ca sa aducem echipamente medicale si chiar si atunci fusesem avertizati sa fim atenti.
Convoiul isi facea loc prin labirintul de daramaturi. Drumul plin de mormane de mizerie putea a canal. Gramezi de gunoi, de cativa metri inaltime, se intindeau de-a lungul peretilor in ruina. Strazile si aleile ascunse, intunecate, imi dadeau o stare de neliniste, avand in vedere numarul mare de atentatori sinucigasi din Kandahar. Stiam prea bine cum operau. Se ascund in colturi intunecate, in spatele zidurilor, pe strazile cu trafic congestionat si ataca cu lasitate, ucigand la intamplare. Pentru ei, sa omoare cateva zeci de oameni nevinovati, doar ca sa raneasca pe unul dintre noi, era acceptabil.
Atentatorii sunt de regula imbracati in alb si au capetele rase. In manualele de instruire ale al-Qaida, pe care le capturaseram, scrie ca partizanilor le este permis sa-si incalce legile religioase si sa-si tradeze credinta, doar cand trebuie sa ajunga in situatia de a ne ataca. Pentru dusmanul nostru, regulile sunt ceva ce se elaboreaza din mers. Nu este de mirare ca am inceput sa albesc.”
Up13062020
“Jared decise sa continuam sa-i tinem in sah. Ne indreptam spre vest, patrunzand adanc in zona si mergand mai intai spre sate, iar apoi o luam brusc spre sud, catre rau, printr-o manevra in zigzag. Pana acum valuri de caldura se revarsasera asupra desertului ca o apa, estompand imaginile de la distanta.
– Cine ar vrea sa traiasca aici? intreba Brian cand ne-am oprit.
– Asta este tot ce au, am spus scotandu-mi casca.
Zilele de lupta acerba cu desertul deschis si salturile peste dunele de nisip lasasera urme adanci. Aveam spatele intepenit si dureros si crampe la stomac. Mi-am frecat usor ochii umflati si acoperiti de nisip, pe sub ochelarii de soare. Abia mai vedeam prin binoclu, iar capul imi vajaia. Odata, intr-un restaurant, pe cand eram in concediu, am fost intrebat de o studenta cum era in Afganistan.
– Singurul mod de a descrie caldura medie de 50 grade Celsius ar fi sa-ti pun in fata un uscator de par dat la cald la capacitate maxima si sa-l las asa cateva zile, i-am raspuns eu. Si intre timp incearca sa te hidratezi indeajuns cu apa calda, la o temperatura buna de baie, in timp ce intri si iesi dintr-o cada plina cu apa tinand un radio in mana si incercand sa nu fii ucisa.”
Up15062020
“Am atarnat mitraliera de suport si am tasnit spre depozitul secret de munitie, dintr-un sant din apropiere. O mitraliera ANA, pozitionata la dreapta mea, incepu sa traga in timp ce alergam. Am alunecat in santul de vreo 1,5m, zdrelindu-mi genunchii. Durerea se transmise prin toate incheieturile si deodata am simtit ca am imbatranit.
Zgomotul mitralierelor ma scoase din adapost. Am apucat patru cutii de munitie, am urcat peretele santului si n-am mai apucat sa fac decat un pas, cand m-am pomenit coplesit de o caldura si o presiune intense. Mi-am pierdut controlul si echilibrul.
O racheta sau un proiectil explodara undeva in fata mea, in stanga, azvarlindu-ma cu violenta inapoi in sant. Am cazut pe umarul stang cu toate cele 100 de kg ale mele, plus vreo 20 de kg de echipament. Nu-mi mai simteam deloc umarul. L-am cuprins cu mana dreapta, ca sa fiu sigur ca mai este inca acolo.
Ochelarii de soare si casca cu microfon disparusera. Cureaua care-mi lega vesta antiglont era sfasiata pe umarul stang. Nu-mi puteam concentra privirea intr-un loc – oriunde ma uitam, vedeam stele. Mi-am dres glasul si am tusit din cauza prafului si a fumului, straduindu-ma sa trag ceva aer in plamani. Zgomotul mitralierei de calibru .50 a lui Dave se estompa, desi era la cativa metri de mine.
Mi-am propus sa indoi genunchiul stang, astfel incat sa ma pot intoarce pe o parte si am aruncat o privire spre el. Ma asteptam sa-l vad rupt. Am gemut cand l-am indoit, dar stiam ca asta inseamna ca era unde trebuie. Am incercat sa scuip ceva din murdaria din gura, dar n-aveam destula saliva pentru asta.
Ma chinuiam sa ma concentrez. Apoi m-a cuprins panica. Nu voiam sa mor.”
Disponibila pentru imprumut.
Daca vrei cartea ta, click aici.