“Desi simt multa durere inauntrul meu, sunt in acelasi timp si recunoscatoare oamenilor care, de-a lungul timpului, m-au respins. Pentru ca azi, cand respingerea s-a reactivat, din durerea asta sfasietoare simt ca renasc, ca ma transform intr-un om nou si ca, facand asta, ii ajut si pe cei care au aceleasi rani. Oricum, eu am simtit intotdeauna ca sunt protejata de Univers. Chiar si atunci cand m-am trezit la pamant, plangandu-mi sufletul, ghemuita de suferinta, in pozitia fetusului, dorindu-mi cu fiecare atom al corpului meu sa scap de amaraciune si sa ma intorc la esenta, am simtit ca ceva nu-mi da voie sa ma frang si ca o forta superioara mie, cu o putere nemarginita, ma ridica de aripi si-mi sufla in ele ca sa zbor: Hai ca poti, mergi catre culmi!
Imi vin acum in minte atat de multi oameni pe care ii asociez cu durerea si cu chinul meu… Mi-ar fi usor sa responsabilizez pe fiecare dintre ei pentru situatiile prin care am trecut, dar stiu ca toate inflamatiile sufletesti pleaca de la inceputuri, unele din pantec chiar. Cred ca samanta abandonului, a respingerii, a tradarii, a neimportantei si a singuratatii se sadeste in noi inca de la concepere. Eu nu stiu cat am fost de vruta, cand esti facut de niste oameni la 20, respectiv 22 de ani, nu poti sa deduci decat ca n-ai fost un copil planificat. Studiile recente arata ca si nevrutul, ca si alte emotii, se transmit la fetus, copilul simte inca din pantec trairile mamei, energia, vibratia si gandurile ei. Mi-e clar ca intr-un fel sau altul, la nivel inconstient, eu am inteles ca n-am fost chiar binevenita pe acest pamant. Cred ca pot, totusi, sa ii inteleg pe ai mei, eu am 33 de ani si nu ma simt capabila sa fac un copil, pentru ca stiu despre mine ca nu as fi in stare sa ii satisfac nevoile emotionale, caci, pana acum, n-am aflat cum sa le satisfac nici pe ale mele. Ce pot sa zic despre niste oameni de 20 si 22 de ani? Eu, la 20 de ani, nu aveam curajul sa ma uit in ochii persoanei din fata mea, asa ca n-am decat sa cred si sa accept ca ai mei au facut ceea ce au stiut ei mai bine, cum au putut mai bine, cu resursele de la vremea respectiva si ca n-au avut nici ei, la randul lor, de unde sa invete ca emotiile, fie bune, fie rele, trebuie traite si gestionate, ca cele negative sunt un barometru si au rol reglator, dar nici cum sa ma iubeasca pe nevoia mea, cum nici eu n-am stiut sa cer.”
Up29062020
“Ghimpatiul este singurul sat de pe acest drum al Baraganului, care nu are case pe deal, la sosea, acolo unde opreste autobuzul. Drumul de la statie la bunici e o minunatie si sentimentul ala ca mai e putin si ajungi la libertate, nu poate fi descris nici in milioane de cuvinte, el se traieste doar. Cobor din autobuz si am impresia ca am pasit in tara minunilor, atat de fericita sunt… Vad halele, inca solide, ale micului complex de porci de pe partea dreapta si, pe masura ce le lasam in urma, mi se dezvaluie in fata cararea cu nuci mari, falosi, impunatori. Umbra se imbina cu lumina intr-un dans mirobolant al vietii, e mult verde si pamantiu in fata ochilor mei. Simt rafalele vantului cum alearga printre crengi si printre frunze, cum cateodata se opresc si se ascund dupa trunchiuri, pentru ca apoi sa ne sara in fata jucaus. Imi place sa ma imbratisez cu vantul, adie lin si ma simt in siguranta cu el. Aud cum fosnesc zglobii frunzele nucilor si cum pasarile ii canta oda timpului pentru ca aici si acum sa se opreasca, sa pot trai la infinit senzatia asta sublima de eterna libertate, pe care o simt acum. Din cand in cand, si frunzelor le scapa cate-o nota si le aud cantand. Miros praful ce se ridica la fiecare pas pe care-l facem pe poteca, simt iz de iarba frageda cu frunza de nuc si aer de tara si de fericire si de nimic nu mai conteaza in afara de momentul asta si de cat de frumoasa e lumea in care m-am nascut si ce minune ca traim…
Ajungem in capatul dealului, de unde incepe sa se vada satul. In fata, e o crestatura ce se lasa spre sat, oamenii ii spun suvita, o coboram incet, desi mie imi vine sa prind viteza, stiind ca mai e putin pana sa ajungem la bunici. Ajunse la baza suvitei, vad caminul cultural, acolo unde vine caravana in fiecare vara sa ruleze filme indiene, apoi observ in fata mea chioscul unde Mam’ Aurica, sora bunicului, vinde legume proaspete de la gradina cea mare de pe vale si, unde noi, copiii din sat, stam si ne jucam de-a magazinul in dupa-amiezele libere de vara, dupa ce trece caldura torida a orelor de pranz din Baragan. Simt ca ne apropiem de biserica si, pe masura ce mergem, o vad tot mai bine conturata in fata, iar curtea ei pare o lume de vis, ireala, cu atat de multe flori… sunt flori mai mici, flori mai mari, flori albe, flori colorate, de toate felurile. Nu stiu cine a lasat florile pe pamant, dar ma uit la ele si simt ca despre asta este viata, despre a le privi, despre a le contempla, despre a le mirosi. Cred ca viata este despre a zbura pana la bunici, purtand in suflet entuziasmul de a descoperi toate surprizele naturii pe drumul magnific catre ei. Merg usor pe langa gardul bisericii, uitandu-ma cu admiratie la florile albastre care ies printre sarmele lui… par atat de mari, iar eu sunt atat de mica… Mai e putin si ajungem la noi pe ulita, eu de abia astept sa ma descalt si sa simt sub talpi nisipul bland, de abia incalzit de soarele primaverii. Vad gardul, vad gradinita si simt un puternic miros de zambile si de narcise. Narcise albe si narcise galbene are bunica, niste minunatii… Le spun saru’mana bunicilor, ii pup si fug direct in gradinita cu flori. E o lume de vis, pictata in culori de curcubeu. Nu pot merge sa ma plimb, sunt complet fermecata de ceea ce am in jur. ‘La tara’ este locul in care am trait cele mai frumoase zile ale copilariei mele, cu picioarele goale, batatorite de pamant, uneori cu cate un ghimpe infipt in talpa, alteori in chiloti si-n pielea goala, alergand pe dig ori la garla, pe ulita, in sat, uneori in cires, alteori in cais, in visini, sub corcodusi, rupand soc ca sa facem socata, culegand rosii direct de pe araci si muscand din ele fara sa le spalam, prajind oul doar luat din cotineata, mancand felia de pepene verde, proaspat adus de bunicul de la bostana noastra de pe deal, inprovizand piese de teatru cu ceilalti copii, jucandu-ne de-a familia, imbracati in hainele parintilor si ale bunicilor cand ei se duc la camp, croind haine pentru papusile de porumb si inele din ita, facand magazin in cocina in care ar fi trebuit sa fie porci, ducand vaca la 7 dimineata la pascut, alergand sub razele soarelui de vara ce se lasa tantose peste dig, fugand la vecini in picioarele goale, murdara de pamant, imbracata in rochia mea de balerina, tunsa baieteste, cu chica, stand langa bunica sa vad cum o mulge pe Betty, vacuta noastra cea alba cu pete negre, stand langa bunicul cand il inhama la caruta pe Dorian, calul nostru alb, punand apa in teica la gaini, aruncandu-le boabe, scotand apa rece de la put ca sa ne racorim, mancand paine calda, abia iesita din cuptor, sau calavie – paine fierbinte cu zahar si cu vin si mergand cu galetile pline in gradina sa udam ca sa nu arda arsita legumele pe care le avem. Asta, e bucuria fara de sfarsit. Bucuria de-a trai!”
Up06072020
“Sunt in dormitorul nostru mic de la B10, ma joc cu vara-mea. Frate-miu are doar cateva zile, e infasurat intr-un pled si legat cu fasa, pus intre perne, pe pat. Mama e la bucatarie, face mancare, nu are treaba cu noi. Frate-miu incepe sa planga subit, habar nu am ce are, ma uit la el, dar nu stiu ce sa-i fac, aud usa de la sufragerie deschizandu-se, apoi pasi si imi zic hai ca vine mama sa il linisteasca, iar eu pot in constinuare sa ma joc. Dar mama e nervoasa si tipa la noi ca sa ne oprim odata, nu vedem ca plange asta mic, ce i-am facut, gata cu jocul ca l-am agitat. Il ia in brate, il linisteste, il pune la loc si pleaca inapoi la treaba ei. Eu sunt surprinsa, chiar nu inteleg de ce ne-a certat. Ce am facut gresit si de ce e vina mea ca plange asta mic? De ce ma cearta pe mine din cauza lui? Incep sa ma simt furioasa si in mintea mea ma intreb cine este oare uratul asta negricios, cu gura mare. de plange mult, si de ce e el atat de important incat sa umblu eu pe varfuri ca sa nu il deranjez?”
Up07072020
“Eu sunt femeie, iar corpul imi este sanctuar. Pentru mine, actul sexual e un act intim, de conexiune, ca pentru multe alte femei. Ca sa iti dau voie sa ajungi in interiorul meu, sa ma cunosti asa, dezgolita, in tot adevarul meu, trebuie sa treci niste teste, iar, daca ma simt in siguranta cu tine, daca simt ca esti suficient de puternic, incat sa poti sa ma protejezi, sa imi respecti feminitatea, sa ma tratezi cu blandete, atunci te la sa ma vezi si dincolo de haine, in intimitate. Pentru mine, sa ma arat goala in fata ta, inseamna sa ma arat vulnerabila si sa iti dau voie sa patrunzi in cele mai adanci unghere ale sufletului meu. De aceea, corpul meu nu e la dispozitia tuturor. De aceea, daca ai ajuns sa ma vezi asa, dezgolita, poti sa te consideri special si privilegiat.”
Up08072020
“N-am simtit niciodata ca as fi preferata cuiva, nici a parintilor, nici a bunicilor, nici in gasca de la bloc, nici la scoala, nici in relatii, parca nu m-a preferat nimeni, pe nicaieri. Si in nici un caz nu am stiut cum sa fiu preferata mea, caci pentru mine a fost normal sa ocup intotdeauna locul doi in propria-mi viata, in traiul meu, ca si-n al celorlalti. Atat am stiut, ala am crezut mereu ca imi e locul si nici n-am invatat cum sa ma prefer eu, cum sa imi fiu fidela mie, sa ma aleg pe mine mai intai.
Am simtit intodeauna ca pentru frate-miu, lucrurile au fost mai simple, pentru ca el a fost preferatul tuturor, ca lui i s-au facilitat unele lucruri de care eu nu m-am bucurat. Am avut mereu impresia ca a primit mai multa atentie decat am primit eu, pentru faptul ca era mic si pentru faptul ca este baiat, iar de multe ori m-am simtit neindreptatita in raport cu el. Bunica-mea din partea mamei si sora cea mica a mamei au preferat-o intotdeauna pe vara-mea, ea era protejata si rasfatata, ea primea mai multa atentie, mai multe haine, mai mult din orice, iar mie mi se cerea sa inteleg si sa nu ma supar, pentru ca n-are tata si astfel compenseaza ele lipsa lui. Am simtit adesea ca sunt in umbra altora si pentru ca eu sunt cea mare trebuie sa inteleg aceasta pozitionare a mea. Mereu a trebuit sa inteleg. A trebuit sa inteleg ca frate-miu e mai mic, ca vara-mea nu are tata, ca ai mei sunt obositi, ca e nevoie sa ma straduiesc mai tare la scoala, ca trebuie sa invat mai mult, sa citesc mai mult, sa stiu mai mult, intotdeauna mai mult decat vecina mea, mai mult decat prietena mea, mai mult decat colega mea.
Nu e de mirare ca lectia iubirii invatata de inconstientul meu a fost aceea ca primesti dragoste facand pe plac, ca esti iubit daca taci si faci, ca numai daca nu iti exprimi emotiile si inveti sa intelegi situatiile de orice fel esti acceptat, ca iubirea nu e numai pentru tine, ca trebuie sa o imparti, ca ti se ofera si tie din ea, dupa ce li se da celorlalti. Cumva, candva, undeva, in trecutul meu, unii oameni au decis ca eu pot sa traiesc cu ideea de a nu fi la fel de importanta ca si ceilalti.”
Up09072020
“Cautam, ca in mitul Androginului, cautam. Androginul e fiinta aceea perfecta, care se spune ca ar fi trait la inceputul omenirii. Era o fiinta totala, atat femeie cat si barbat, care continea in ea incredibile forte intelectuale si afective, o fericire care i-a facut invidiosi si pe zei care, de frica de a nu fi inlocuiti de androgini, au decis sa ii taie pe acestia in jumatati. Dar, odata separate, fiintele mureau de tristete, iar zeii, ca sa nu-i piarda pe toti, l-au creat pe Eros, care a dat nastere iubirii, iubire care i-a salvat. Se spune ca de atunci, jumatatile se cauta una pe cealalta, pentru a redeveni fiinta aceea completa, perfecta de la inceput. Jumatatile separate de zei suntem noi, oamenii, condamnati sa traim intr-un trup imperfect, incomplet, cu sufletul taiat, cautand partea lipsa din interior care credem ca, odata gasita, ne va duce fiinta la starea aceea de beatitudine, de gratie si de fericire pura. Asta pare ca facem, ca suntem in cautarea altcuiva care sa ne faca sa ne simtim completi, care sa ne faca fericiti, de care sa ne lipim, unindu-ne ranile produse de taierea androginului in jumatati. Poate ca, de fapt, suntem in continuare androgini, poate ca nimeni nu ne-a taiat, poate ca jumatatea lipsa e in noi, ascunsa in interior, acolo unde zeii stiau ca nu ne vom uita curand, dar nebunia asta a cautarii ne face sa fim orbi, sa nu mai vedem cat suntem de puri si de frumosi, cata gratie detinem si cat de mult putem sa ne iubim chiar noi.”
Disponibila pentru imprumut.