“Copiii sunt civilizati la fel cum sunt domesticite animalele. Pentru a invata un caine, noi il pedepsim si ii oferim recompense. Exact la fel ne antrenam copiii, ca pe oricare alt animal domesticit: cu un sistem de pedepse si de recompense. Ii spunem: ‘Esti un baiat bun (sau: esti o fata buna) atunci cand faci ceea ce mama si tata vor ca tu sa faci.’ Cand copilul nu asculta insa, ii spunem: ‘Esti un baiat rau (sau o fetita rea)’.”
Cartea o poti cumpara de aici.
“Atunci cand copilul actioneaza impotriva regulilor el este pedepsit; cand actioneaza conform regulilor el este rasplatit. Pe cand eram copii, am fost pedepsiti de multe ori pe zi, dar am fost si recompensati de multe ori pe zi. Foarte repede am invatat sa ne fie frica de pedeapsa si de faptul ca nu ne vom primi recompensa. Recompensa este atentia pe care o primim de la parintii nostri sau de la ceilalti oameni, cum ar fi invatatorii, profesorii si prietenii. Ne-am creat astfel necesitatea de a capta atentia altor oameni pentru a primi recompensa dorita.
Recompensele ne fac sa ne simtim bine, si noi continuam sa facem ceea ce doresc ceilalti de la noi, pentru a obtine recompensa. Cu teama de a fi pedepsiti si cu frica de a nu fi recompensati, incepem sa pretindem ca suntem ceea ce nu suntem, doar pentru a le face placere celorlalti, doar pentru a fi suficient de buni pentru cei din jur. Incercam sa le facem placere profesorilor la scoala, incercam sa le facem placere celor de la biserica, si astfel incepem sa jucam un adevarat teatru.
Ne prefacem ca suntem ceea ce nu suntem doarece ne este teama ca vom fi respinsi. Frica de a fi respins devine frica de a nu fi suficient de bun. In cele din urma, ne transformam in cineva care nu suntem noi insine. Acceptam convingerile mamei si devenim copia ei, acceptam convingerile tatalui, ale societatii si ale dogmelor religioase.
Toate tendintele noastre normale se pierd in procesul de educatie. Cand mai crestem, iar mintea noastra incepe sa inteleaga, noi invatam sa spunem nu. Adultii ne spun: ‘Nu fa asta’. Noi ne revoltam si spunem: ‘Nu!’. Ne revoltam deoarece ne aparam libertatea. Vrem sa fim noi insine, dar suntem prea mici, iar adultii sunt mari si puternici. Dupa o perioada de timp ni se face frica, deoarece stim ca de fiecare data cand vom face ceva gresit vom fi pedepsiti.
Sistemul de indoctrinare este atat de puternic incat la un anumit punct din viata noastra nu mai avem nevoie de nimeni pentru a ne educa. Nu mai avem nevoie de mama sau de tata, de scoala sau de biserica, pentru a fi dresati. Am fost pregatiti atat de bine incat am devenit propriii nostri dresori. Suntem niste animale autodomesticite. Putem continua sa ne indoctrinam singuri, in concordanta cu acelasi sistem de convingeri care ne-au fost oferite, folosind acelasi sistem de pedepse si de recompense. Ne pedepsim pe noi insine ori de cate ori nu urmam regulile care corespund sistemului nostru de credinte; ne recompensam atunci cand suntem ‘un baiat bun’ sau ‘o fata buna’.
Sistemul de convingeri este precum o Carte a Legii care ne conduce mintea. Fara a ne mai pune intrebari, tot ce exista in aceasta Carte a Legii reprezinta adevarul nostru. Ne bazam toate rationamentele pe Cartea Legii, chiar daca aceste rationamente se impotrivesc naturii noastre interioare.”
Up06082020
“Visul planetei este de asa maniera incat oamenilor li se pare normal sa sufere, sa traiasca in frica si sa creeze drame emotionale. Visul exterior nu este un vis frumos; este un vis al violentei, al fricii, al razboiului, al nedreptatii. Visele personale ale oamenilor variaza de la unul la altul, dar la modul global el este aproape un cosmar. Daca ne uitam la societatea umana, vedem ca este atat de greu de trait tocmai pentru ca ea este guveranta de frica. In toata lumea vedem oameni suferind, nervosi, furiosi, razbunatori, violenti pe strada, si pretutindeni vedem nedreptati de neimaginat. Injustitia exista pe diferite nivele si in tari diferite de pe glob, dar frica este cea care ne controleaza visul exterior.
Daca vom compara visul societatii umane cu descrierea iadului din religiile ce au fost promulgate pe pamant, vom descoperi ca exista o identitate perfecta. Religiile spun ca iadul este un loc al pedepsei, un loc al fricii, al durerii si al suferintei, un loc in care focul te arde. Focul este generat de emotiile care provin din frica. De fiecare data cand simtim emotii precum mania, furia, gelozia, invidia sau ura, noi experimentam un foc care arde in noi. De aceea, putem spune ca traim intr-un vis al iadului.
Daca privim iadul ca pe o stare mentala, atunci nu este greu sa ne dam seama ca el este in jurul nostru. Degeaba ne mai ameninta ceilalti ca daca nu vom face ceea ce spun ei ca trebuie sa facem, vom ajunge in iad. Ce sa spunem, ce veste proasta! Noi suntem deja in iad, dar tot acolo sunt si cei care ne ameninta. Nici o fiinta umana nu o poate condamna pe cealalta sa ajunga in iad deoarece noi suntem deja acolo. Ceilalti ne pot impinge intr-un iad mai adanc, este adevarat. Dar acest lucru este valabil numai pentru ca noi le permitem.
Fiecare om are visul sau personal, dar la fel ca si visul societatii, acesta este guvernat de frica. Noi invatam sa visam iadul in viata noastra, in visul nostru personal. Evident, aceasta frica se manifesta diferit pentru fiecare in parte, dar cu totii experimentam aceeasi manie, gelozie, ura, invidie si alte emotii negative. Visul nostru personal poate deveni un cosmar in care suferim si traim intr-o continua stare de frica. Dar noi nu trebuie sa visam un cosmar. Este la fel de posibil sa ne bucuram de un vis placut.”
Up07082020
“In relatiile de cuplu, prezumptiile nu pot aduce altceva decat probleme. De multe ori, noi facem presupunerea ca partenerii nostri de cuplu stiu la ce ne gandim si ca nu mai trebuie sa le spunem ce dorim. Noi pornim de la premisa ca ei vor face ceea ce asteptam de la ei, pentru ca ne cunosc atat de bine. Daca nu fac ceea ce credem noi ca ar trebui sa faca, ne simtim raniti si le spunem: ‘Ar fi trebuit sa stii…’.
Sa luam un alt exemplu: decidem sa ne casatorim si pornim de la premisa ca partenerul sau partenera noastra de cuplu vede casnicia in acelasi fel ca si noi. Dupa ce traim o vreme impreuna, descoperim ca acest lucru nu este adevarat. Se creeaza astfel un conflict foarte tensionat, dar nici unul din cei doi parteneri nu incearca sa clarifice lucrurile. Sotul vine acasa si isi gaseste sotia disperata, fara sa inteleaga de ce. Poate ca ea a facut o presupunere, iar el nu a corespuns. Ea nu-i spune ce doreste de la el, pornind de la premisa ca – oricum – o cunoaste atat de bine, ca stie ce asteapta de la el, ca si cum el i-ar putea citi gandurile. Se supara apoi pe el tocmai pentru ca nu i-a implinit asteptarile. Aceste presupuneri in relatiile de cuplu conduc la numeroase conflicte, certuri si neintelegeri, cu oamenii pe care se presupune ca ii iiubim cel mai mult.
Indiferent de tipul relatiei, noi pornim de la premisa ca ceilalti stiu ce ne dorim de la ei, asa ca nu mai trebuie sa le spunem deschis. Ei vor face ce dorim pentru ca ne cunosc atat de bine. Daca nu fac ceea ce am presupus noi ca vor face, ne simtim raniti si ne gandim: ‘Cum a putut sa nu-si dea seama? Ar fi trebuit sa stie…’. Dar si aceasta este o alta presupunere. Noi cream astfel intregi drame, din cauza fanteziilor in care traim si a ipotezelor pe care le emitem, care conduc apoi la alte ipoteze, intr-un sir nesfarsit.”
Up11082020
“Cei mai multi oameni merg la serviciu in fiecare zi doar pentru ca se gandesc la ziua de salariu, iar banii pe care-i vor lua pentru serviciul pe care il presteaza sunt tot ceea ce-i intereseaza. Ei asteapta cu nerabdare ziua de vineri sau de sambata, sau orice alta zi in care isi vor primi salariul si vor putea sa-si ia liber. Ei muncesc pentru recompensa, si drept urmare, ei se impotrivesc de fapt muncii. Ei incearca sa evite actiunea, si in mod firesc, aceasta devine din ce in ce mai dificila, iar ei nu mai actioneaza la randament maxim.
Ei muncesc din greu pe parcursul saptamanii, sunt dispusi sa presteze anumite servicii, sa actioneze, dar nu pentru ca le place ce fac, ci pentru ca asa considera ei ca trebuie. Ei stiu ca trebuie sa munceasca pentru ca trebuie sa-si plateasca chiria, pentru ca trebuie sa-si intretina familia. Sunt plini de frustrari, iar daca nu-si primesc banii, sunt nefericiti. Au doua zile de odihna pentru a face ceea ce doresc, dar ce-si doresc cu adevarat? Singurul lucru pe care-l incearca este sa evadeze. Multi beau si se imbata, deoarece nu sunt multumiti de ei insisi. Nu le place viata lor. Sunt atatea moduri in care ne putem rani atunci cand nu ne place ceea ce suntem.
Pe de alta parte, daca actionati doar din placerea actiunii, fara a astepta vreo recompensa, veti descoperi ca va puteti bucura de orice actiune veti face. Recompensa va veni, dar nu veti mai fi atasati de ea. Este posibil chiar sa primiti mai mult decat v-ati fi imaginat singur ca ar putea fi recompensa. Daca ne place ceea ce facem, daca actionam intotdeauna dand tot ceea ce este mai bun in noi, atunci inseamna ca ne bucuram cu adevarat de viata. Ne distram, nu ne plictisim, nu suntem frustrati.”
Up12082020
“Actiunea inseamna sa traiesti plenar. Inactivitatea este practic o contestare a vietii. Inactivitatea inseamna sa stai in fata televizorului in fiecare zi, ani si ani la rand, deoarece te temi sa fii viu si sa-ti asumi riscul de a exprima ceea ce esti cu adevarat. Exprimarea de sine inseamna a actiona. Poti avea multe idei fantastice in capul tau, dar singura care conteaza este actiunea. Fara actiune, orice idee va ramane abstracta si nu va exista nici o manifestare, nici un rezultat si nici o recompensa.
Un bun exemplu pentru a ilustra acest lucru este povestea lui Forrest Gump. Acest personaj ciudat nu a avut idei marete, dar a actionat in permanenta. A fost tot timpul fericit deoarece a actionat intotdeauna cu daruire, indiferent de ce facea. A si fost recompensat din plin, dar tocmai pentru ca nu a asteptat sa fie recompensat deloc. A actiona inseamna sa fii viu. Inseamna sa te manifesti in exterior si sa-ti exprimi visul. Aceasta nu insemna sa-ti impui visul tau in fata altcuiva, caci orice om are dreptul de a-si exprima visele in egala masura.”
Up14082020
“Toata lumea vorbeste despre libertate. In toata lumea, diferiti oameni, diferite rase, diferite tari se lupta pentru libertate. Dar ce este libertatea? In America se vorbeste despre viata intr-o tara libera. Dar suntem noi cu adevarat liberi? Suntem noi liberi sa ne manifesta cu adevarat personalitatea? Raspunsul este nu, nu suntem liberi. Adevarata libertate este legata de spiritul uman – este libertatea de a fi cu adevarat.
Cine ne opreste sa fim liberi? Noi condamnam guvernul, vremea, parintii, religia, il condamnam pe Dumnezeu. Dar cine ne opreste sa fim liberi? Noi suntem singurii care ne opunem acestei libertati. Ce inseamna sa fii cu adevarat liber? Uneori ne casatorim si spunem ca ne-am pierdut libertatea, apoi divortam si tot nu suntem liberi. Ce ne opreste? De ce nu putem sa fim noi insine?
Orice om are amintiri indepartate despre o perioada cand eram liberi si cand iubeam aceasta libertate, dar noi am uitat ce inseamna cu adevarat libertatea.
Daca privim un copil de doi sau de trei ani, vom constata ca suntem in fata unei fiinte umane cu adevarat libere. De ce este copilul atat de viu? Deoarece el face exact ceea ce doreste sa faca. El este complet salbatic. La fel ca o floare, un copac sau un animal, care nu a fost inca domesticit, este perfect natural! Si daca observam copiii care au doi ani, descoperim ca majoritatea au un zambet larg pe fata si se distreaza. Ei exploreaza lumea. Lor nu le este frica sa se joace. Le este frica tunci cand se ranesc, cand le e foame, cand unele din nevoile lor nu sunt implinite, dar nu le este teama de trecut si nici nu le pasa de viitor; ei traiesc doar clipa prezenta.”
Up20082020
“Adeseori, atunci cand intram intr-o relatie de cuplu cu cineva care ne place, noi simtim nevoia sa ne justificam de ce ne place acea persoana. Noi nu vedem la ea decat ceea ce dorim sa vedem si negam lucrurile care nu ne convin in legatura cu acea persoana. Ne mintim singuri doar pentru a ne justifica si pentru a ne da singuri dreptate, dupa care facem presupuneri, iar una dintre presupuneri este inevitabil aceasta: ‘Dragostea mea va transforma acea persoana’. Dar nu este adevarat. Dragostea noastra nu va transforma pe nimeni. Daca ceilalti se vor transforma, acest lucru se va produce numai daca vor dori ei sa se transforme, nu pentru ca noi ii transformam. Apare apoi o cearta, iar unul dintre noi este ranit sufleteste. Curand, descoperim ceea ce nu am dorit sa vedem inainte, dar acum defectul respectiv este amplificat de emotiile noastre otravite. Simtim acum nevoia sa ne justificam durerea emotionala si sa-l blamam pe celalalt pentru propria noastra alegere.
Nici un om nu ar trebui sa-si justifice iubirea; ea exista sau nu exista. Adevarata iubire este acceptarea totala a celeilalte persoane, exact cum este aceasta, fara a urmari neaparat sa o transformam. Atunci cand urmarim sa-i transformam pe ceilalti, aceasta inseamna ca nu ne plac cu adevarat. Bineinteles, daca decizi sa traiesti cu cineva, este bine sa iei aceasta hotarare alaturi de cineva care este exact in modul in care tu doresti sa fie. Sa gasesti pe cineva pe care sa nu trebuiasca sa-l transformi deloc. La fel, acea persoana trebuie sa te iubeasca asa cum esti, deci sa nu incerce nici ea sa te transforme. Daca cineva simte ca trebuie sa te transforme, inseamna ca nu te iubeste asa cum esti. De ce sa stai atunci alaturi de cineva care nu este multumit de modul in care te manifesti, de felul tau de a fi?”
Disponibila pentru imprumut.
Daca vrei cartea ta, click aici.