Biblioteca Bunicului

Cartea o poti lua de aici.

“Cat am stat in Wisconsin a fost un flux continuu de babysittere. Nu stiu daca plecau pentru ca eu si David eram prea zvapaiati sau pentru ca-si gaseau slujbe mai bine platite ori fiindca mama pretindea o eficienta mai mare decat erau ele dispuse sa ofere; stiu doar ca au fost foarte multe. Singura de care-mi amitesc cat de cat limpede este Eula sau poate ca era Beulah. Era o adolescenta, era mare cat casa si radea incontinuu. Eula-Beulah avea un fantastic simt al umorului, pana si la patru ani imi dadeam seama de asta, insa era un simt al umorului periculos – ca si cand inauntrul fiecarei explozii de ilaritate – cu batut din palme, lovit de cap si tremurat de fese – s-ar fi ascuns o furtuna. Cand vad inregistrari din acelea cu camera ascunsa in care babysitterelor si dadacelor li se pune brusc pata si-i plesnesc pe copii fara drept de apel, ma gandesc intotdeauna la zilele mele cu Eula-Beulah. Era la fel de dura si cu fratele meu David? Nu mai stiu. El nu apare in nici una dintre amintirile astea. Pe deasupra, el era mai putin vulnerabil la periculoasele rabufniri ale Uraganului Eula-Beulah; la sase ani, era deja in clasa intai si-si petrecea mare parte din zi departe de poligonul de tir. Eula-Beulah era, de exemplu, la telefon, radea cine stie cu cine si ma chema la ea. Ma strangea in brate, ma gadila, ma facea sa rad, dupa care, inca razand, ma plesnea peste cap destul de tare ca sa ma doboare la pamant. Apoi ma gadila cu picioarele goale pana cand radeam amandoi din nou. Eula-Beulah era predispusa la basini – de genul celor deopotriva zgomotoase si puturoase. Uneori, cand eram victima unui asemenea atac, ma arunca pe canapea, imi acoperea fata cu fundul ei imbracat in fusta de lana si-si dadea drumul. ‘Bum!’ tipa cu o veselie maxima. Era ca si cand m-ar fi inghitit focuri de artificii cu gaz putrescent. Mi-amintesc intunericul, senzatia de sufocare si-mi amintesc ca radeam. Pentru ca, desi ceea ce se intampla era oribil intr-un fel, era si comic. In multe privinte, Eula-Beulah m-a pregatit pentru critica literara. Dupa ce ti s-a basit in fata o babysitter de-un chital, tipand in acelasi timp ‘Bum!’, The Village Voice e apa de ploaie. Nu stiu ce au patit celelalte babysittere, dar Eula-Beulah a fost concediata. Din cauza oualelor. Intr-o dimineata, Eula-Beulah mi-a prajit un ou la micul dejun. L-am mancat si-am mai cerut unul. Eula-Beulah mi-a prajit un al doilea ou, apoi m-a intrebat daca mai vreau unul. Avea in ochi o privire care spunea: ‘Sa nu indraznesti sa mai manaci unul, Stevie’. Asa ca i-am mai cerut unul. Si inca unul. Si asa mai departe. M-am oprit dupa sapte, cred – sapte e numarul care mi-a ramas in minte, si inca destul de clar. Poate ca am ramas fara oua. Poate ca am spus eu ‘pas’. Sau poate ca s-a speriat Eula-Beulah. Nu stiu, dar a fost poate un lucru bun ca jocul s-a terminat la sapte. Sapte oua nu sunt putine pentru un copil de patru ani. M-am simtit mai bine o vreme, dupa care am vomitat pe toata podeaua. Eula-Beulah a ras, mi-a trosnit una peste cap, apoi m-a aruncat intr-un sifonier si a inchis usa. Bum. Daca m-ar fi incuiat in baie, poate ca si-ar fi pastrat slujba, dar n-a facut-o. Cat despre mine, nu m-a deranjat cine stie cat sa stau in sifonier. Era intuneric, dar mirosea a Coty, parfumul mamei, si pe sub usa patrundea o dara reconfortanta de lumina. M-am tarat pana-n fundul sifonierului, frecandu-ma cu spatele de hainele si rochiie mamei. Am inceput sa ragai – ragaieli prelungi si zgomotoase, care ma ardeau ca focul. Nu-mi amintesc sa-mi fi fost rau la stomac, dar trebuie sa ma fi durut deoarece, cand am deschis gura ca sa mai scot un ragait arzator, am vomitat din nou. Peste pantofii mamei. Asta a pecetluit sfarsitul Eulei-Beulah. Cand s-a intors mama de la serviciu, Eula-Beulah dormea adanc pe canapea si micutul Stevie era incuiat in sifonier, dormind la randul lui adanc, cu parul plin de oua prajite pe jumatate digerate.”

Up26092020

“O voi numi pe una dintre aceste fete Sondra. Locuia cu mama ei intr-o rulota nu departe de casa mea, cu un caine pe care-l chema Cheddar Cheese. Sondra avea o voce galgaita si inegala, de parca ar fi vorbit intotdeauna cu gatul plin de flegma. Nu era grasa, insa aspectul general era buhait si palid, ca partea inferioara a anumitor ciuperci. Parul ii atarna peste obrajii acneici in bucle compacte a la Annie Micuta Orfana. Nu avea prieteni (cu exceptia lui Cheddar Ceese, presupun). Intr-o zi, mama ei m-a platit sa mut niste mobila. Camera de zi a rulotei era dominata de un Iisus crucificat in marime aproape naturala, cu ochii in sus, cu gura in jos, cu sangele curgandu-i de sub coroana de spini de pe cap. Cu exceptia unei carpe infasurate in jurul mijlocului, era gol. Deasupra soiului asta de sort, i se vedeau burta supta si coastele proeminente ca ale unui detinut dintr-un lagar de concentrare. Mi-a trecut prin gand ca Sondra crescuse sub privirea agonica a acelui zeu muribund si ca, fara-ndoiala, asta o influentase intr-un fel sa devina cea pe care o cunosteam eu: o persoana marginalizata, timida si banala, care umbla cu pasi mici pe coridoarele Liceului Lisbon ca un soarece speriat.

‘Acela e Iisus Hristos, Domnul si Salvatorul meu, a zis mama Sondrei, urmarindu-mi privirea. Tu, Steve, tu ai fost salvat?’

M-am grabit sa o a asigur ca am fost salvat cum nu se poate mai mult, chiar daca ma indoiam ca puteai vreodata sa fii destul de bun, incat sa meriti interventia salvatoare a versiunii aceleia de Iisus. Durerea il facuse sa-si piarda mintile. I se citea asta pe fata. Daca tipul ala s-ar fi intors, probabil ca nu ar fi avut chef sa salveze pe nimeni.”

Up27092020

“Cartea pe care o aveti in fata e programata sa fie publicata la sfarsitul verii sau inceputul toamnei lui 2000. Daca asa vor decurge lucrurile, atunci va aflati fata de mine undeva mai jos pe firul timpului… dar va aflati probabil in propriul loc de unde priviti departe, cel in care mergeti sa primiti mesaje telepatice. Nu ca ar trebui sa fiti acolo; cartile au insusirea de a fi magii portabile. Eu ascult de obicei una in masina (intotdeauna in versiune neprescurtata; cred ca versiunile prescurtate ale cartilor audio sunt o rusine) si port alta cu mine oriunde as merge. Nu stii niciodata cand ai nevoie de-o cale de evadare: o coada lunga de kilometri intregi la un ghiseu, cincisprezece minute pe care trebuie sa le petreci pe coridorul unei plictisitoare cladiri de colegiu, inainte ca indrumatorul tau (retinut in birou de sceleratul sau scelerata de servicu, care ameninta sa se sinucida pentru ca e pe cale sa nu treaca la cine stie ce materie de doi bani) sa iasa pentru a-ti semna o chitanta, sali de asteptare in aeroporturi, spalatorii automate in dupa-amiezi ploioase si raul cel mai rau care ar fi cabinetul doctorului atunci cand el intarzie si trebuie sa astepti o jumatate de ora ca sa-ti maltrateze vreo parte sensibila. In astfel de momente, o carte mi se pare vitala.”

Up22022021

“La inceputul anilor 1980, eu si cu sotia mea am mers la Londra intr-o calatorie deopotriva de afaceri si de placere. Eu am adormit in avion si am avut un vis despre un scriitor de succes (e posibil sau nu sa fi fost eu, dar jur cu mana pe inima ca nu era James Caan.) care a cazut in ghearele unei admiratoare psihopate ce locuia la o ferma la dracu-n praznic. Admiratoarea era o femeie care traia izolata din pricina propriei paranoia crescande. Avea un grajd cu cateva animale, printre care si o scoafa de care se atasase si pe care o numise Misery. Porcul fusese botezat asa in cinstea personajului-cheie din seria de romane istorico-erotice care-l facuse celebru pe scriitorul nostru. Cea mai limpede amintire cu care am ramas din acest vis la trezire era ceva ce-i spusese femeia scriitorului, care-si rupsese un picior si era tinut prizonier in dormitorul din spate. Ca sa nu uit, am scris-o pe un servetel de cocktail imprimat cu sigla American Airlines, pe care l-am varat apoi in buzunar. L-am pierdut pe undeva, dar inca-mi amintesc buna parte din ce scrisesem:

‘Vorbeste cu inflacarare, dar nu priveste niciodata drept in ochi. O femeie mare si solida; n-are pic de hiat, (Orice-ar insemna asta; tineti minte, tocmai ma trezisem.) <Nu incercam sa fiu ironica intr-un fel rau cand mi-am numit scroafa Misery, nu, domnule. Te rog sa nu crezi asta. Nu, am numit-o asa in spiritul iubirii de admiratoare, care-i iubirea cea mai pura din cate exista. Ar trebui sa te simti flatat.>’

In Londra, am stat cu Tabby la Brown’s Hotel si, in prima noapte, nu am avut somn. Asta s-a datorat in parte zgomotelor din apartamentul de deasupra noastra care pareau iscate de-un trio de mici gimnaste, in parte diferentei de fus orar, dar in special servetelului de cocktail din avion. Pe el aveam notat germenul a ceea ce credeam ca putea fi o poveste cu adevarat excelenta, una care putea duce la ceva comic si satiric, dar la fel de bine si la ceva infricosator. Mi se parea pur si simplu prea promitatoare ca sa n-o scriu.

M-am ridicat, am coborat la parter si l-am intrebat pe portar daca este vreun loc unde sa pot scrie putin de mana. M-a dus la o masa splendida de la palierul primului etaj. Fusese masa de lucru a lui Rudyard Kipling, mi-a spus el cu o mandrie poate justificata. Am fost putin intimidat de aceasta informatie, insa era un loc linistit si masa parea indeajuns de primitoare; oferea cel putin o suprafata de lucru mare cat un acru din lemn de cires. Band o ceasca dupa alta de ceai (consumam litri intregi de ceai cand scriam… atunci cand nu beam bere, desigur), am umplut saisprezece pagini dintr-un blocnotes. Chiar imi place sa scriu de mana; singura problema e ca, odata ce ma pornesc, nu pot tine pasul cu randurile de text care mi se formeaza in minte si devin ilizibil. 

Cand am hotarat ca e timpul sa pun punct, am trecut prin antreu pentru a-i multumi din nou portarului ca ma lasase sa folosesc frumoasa masa a domnului Kipling. ‘Ma bucur mult ca v-ati simtit bine’, a raspuns. Avea pe buze un zambet vag si nostalgic, de parca l-ar fi cunoscut personal pe scriitor. ‘De fapt, Kipling acolo a si murit. De-un atac cerebral. In timp ce scria.’

M-am intors in camera sa prind cateva ore de somn, gandindu-ma cat de des primim informatii de care pur si simplu ne-am putea lipsi.

Titlul provizoriu al povestii mele, care credeam ca va fi o nuvela cam de treizeci de mii de cuvinte, era Editia Annie Wilkes. Cand ma asezasem la frumoasa masa de scris a domnului Kipling, aveam clara in minte schema situatiei: scriitor invalid, admiratoare psihopata. In momentul acela povestea adevarata inca nu exista (ei bine, exista, dar ca relicva ingropata – mai putin de saisprezece pagini scrise de mana – in pamant), insa nu simteam nevoia sa stiu povestea pentru a incepe lucrul. Localizasem fosila; restul, stiam, era doar o chestiune de-a sapa cu atentia cuvenita.”

Disponibila pentru imprumut.

Daca vrei cartea ta, click aici.