Originile lui Jayden Wiker Cartea o poti cumpara de aici. “Fierul incins al filosofiei lui Nietzsche avea urma cicatrizata pe spatele meu. In ochii mei, omul in sine era o specie jalnica, cu multa dorinta, putina putinta, si bucurie fragmentata. Crezul meu ma tinea deoparte de orice loc aglomerat si ma facea sa am un grup restrans de prieteni. Mai exact, niciunul. In viziunea mea, lumea in care traiam era o adunatura de filistini care respirau prea mult oxigen si care mai aveau prea mult timp de trait. Ma consideram special. Un fel de ultim nihil, in interiorul caruia se ducea un intreg razboi de luciditate pentru gradul de constienta al unei fiinte umane. Omul era pentru mine un paradox, bantuit pe de o parte de inteligenta infinita si, pe de alta parte, posedat de o prostie atat de crunta, incat uneori avea probleme cand programa cuptorul cu microunde. Era arhitectul orb si victima propriilor suferinte. Chiar daca eram partas la existenta aceleiasi specii, aveam in mine o dorinta misterioasa sa-mi imping limita psihologica pana reusesc sa-mi ucid bestia interioara. Pe ecranul mintii mele, oamenii jucau un spectacol de teatru fetid, cu roluri ridicol de simple si lipsite de sens. Ignoranta si miopia viziunii lor despre existenta imi contura un sentiment infiorator in stomac, care ma tinea izolat intre zabrelele mentale generate de refuzul meu de interactiune. Voiam sa fiu retras. Solstitiul Henge era o ocazie perfecta sa ma retrag la marginea orasului cu singura fiinta care reusea sa ofere timpului o valoare specifica, iubita mea, Olivia. Pe cat dezgust puteam sa am pentru gloata cabotina, pe atat de conectat ma simteam cu ea. Era o dupa-amiaza de duminica.” Up07102020 ” ‘Greu de spus care este motivul general pentru o sinucidere, dar pot sa iti impartasesc observatiile mele legate de motivul pentru care sinucigasii aleg sa moara violent, cazand in gol de la inaltimi mari, cand ar putea recurge la metode mult mai confortabile.’ ‘De ce?’ ‘Oamenii sunt din fire exploratori. Sunt insetati de ceea ce eu numesc privire de ansamblu. Pe scurt, privirea de ansamblu poate fi asociata cu a privi lumea prin ochii lui Dumnezeu’. ‘Incerci sa-mi spui ca exista momente in care putem vedea lumea cu alti ochi?’ m-a intrebat ea cu o nota de confuzie. ‘Alti ochi e mult spus. Doar alta perspectiva. Pentru ca realitatea nu este ceea ce ochii tai vad, este ceea ce mintea ta intelege.’ ‘Si ce legatura are cu sinuciderea?’ ‘Uita-te cu atentie la peisajul din fata ta. Ce simti cand vezi o astfel de priveliste? Dintr-un loc inalt, pana si cel mai banal peisaj arata extraordinar. Este o simtire mai presus de frumusete. Cu o privire de ansamblu poti extinde mult locul stramt in care simti ca se desfasoara viata ta. Se simte ca un fulger care creeaza o limita intre tine si lume. Dintr-o perspectiva in care tu esti punctul central al vietii evadezi intr-o imagine de ansamblu care este mult mai mult decat ai putut sa vezi pana atunci. Aici apare problema. Pentru ca o expansiune violenta poate lua prin surprindere o minte slaba si nepregatita. Existenta colosala a lumii poate sa iti reduca existenta individuala la nimic. Si astfel apare o sete enorma de zbor’. Ochii ei curiosi si inlacrimati imi dadeau semnale ca vrea sa imi asculte teoria. Atentia ei m-a facut sa pornesc o discutie cu care sa incerc, inca o data, sa o vindec de vinovatia mortii acelui vierme.”
Up09102020
“Si m-am dus acolo. Acolo unde nu mai fusesem pana atunci. Acolo unde pamantul a incetat sa se mai invarta si unde soarele nu mai rasarise. Mergeam pe strada cu senzatia unui piept atat de deschis, incat imi era frica sa nu mi se aseze praf pe interior. Realitatea amara mi-a distrus visul dulce al unei despartiri fara consecinte pentru sufletul meu.
Olivia, persoana care facea lumea in care traiam sa fie suportabila, nu mai era in viata mea. Traiam un moment pe care inconstient refuzasem sa mi-l imaginez vreodata. Am plecat din campus cu lacrimi in ochi si m-am abtinut cu cerul si cu pamantul sa nu plang.
Stiam ca orice rana se vindeca in timp. Stiam ca oricat de lunga e noaptea, isi va gasi sfarsit. Dar nu aveam habar ce sa fac pe moment sa ma vindec mai repede. Cu cat inaintam catre casa, puteam sa-i simt prezenta si sa-i aud vocea, chiar daca incercam sa ma conving ca nu o sa mai fie langa mine. Raceala mea pietrificata a suferit o crapatura in momentul in care am respins poate ultima sansa de a fi cu Olivia. In mine s-a nascut un dusman cumplit. O alta identitate nemiloasa si poruncitoare care nu se satura de invinuiri, teama si impulsul constant de a-mi genera siroaie de lacrimi.
Si de mi s-ar fi dat tot timpul din lume, comprimat intr-o bila minuscula pe care sa o pot tine in palma, nu as fi stiut ce sa fac ca sa vindec durerea care ma apasa pe tot corpul, ca o presa de metal care coboara incet si ma striveste de asfalt.
Ma durea cand mergeam. Ma durea cand respiram. Incepusem sa cred ca mai departe o sa ma doara sa traiesc si in veci nu voi putea fi capabil sa vindec cea mai veche rana cunoscuta de catre oameni.
N-am fost capabil sa prevad si nici nu mi-am imaginat vreodata va voi fi in stare sa simt asa ceva. Ma taram spre casa rupt in doua cu o dorinta magnetica care ma tragea inapoi ca o coarda elastica intinsa pana la maximum. O dorinta sa ma duc la Olivia, sa o iau inbrate si sa imi cer iertare pentru toate greselile mele, printre saruturi si promisiunile ca de astazi ea va fi pe un soclu in inima mea.
Dar oare pentru asta eram nascut? Sa imi gasesc o alta fiinta umana cu care sa traiesc intr-o simbioza fragila si sa ma prefac ca sunt implinit? Nu putea fi doar atat. Din surse mute primisem informatii tipatoare care nu ma lasau sa fiu convins de banalitatea vietii.”
Up13102020
” ‘Cel fara de Nume. Stiu ca suna complicat, dar este imperios necesar sa fac referire la fiinta lui. Te poti gandi la el ca la arhitectul universului, cel ce a construit tot ce exista. La un moment dat in timp, chiar daca timpul nu se masura pe atunci, batranul a fost atins de plictiseala si singuratate. Astfel si-a separat prin intentie unitatea sa si a creat doi fii. Nu exista cuvinte pe care sa le traduca mintea ca sa pot descrie cum erau cei doi fii. Ca sa pot exprima prin limbaj, voi incerca sa-ti explic totul prin realitatea pe care o percepe mintea ta umana. De-ar fi fost atunci un om sa ii vada si sa ii simta, ar fi fost cam asa. Pe Myrnut l-ar fi simtit ca pe o fiinta cu vointa de foc. In el fierbea mania, urla invidia, duhnea regretul si se zbatea lacomia. Totul era acoperit de o placenta de minciuna si mandrie falsa. Hageb era un titan al conexiunii. In el exista bucurie exorbitanta, pace nemasurata, compasiune, dragoste, iubire. Ei nu erau supusi legilor universului. Ambii erau legi ale universului. Desi batranul era unitate si putea sa ii accepte pe cei doi, sa ii iubeasca separat, pe fiecare in parte si pe amandoi deodata, cei doi frati erau prea diferiti ca sa se poata accepta. In timp, s-au hranit cu energia tatalui atat de mult, incat batranul spirit, risipit si obosit de a mentine viata, pentru ca tot si toate se hraneau din energia lui, a fost absorbit de fii sai. In momentul in care batranul s-a disipat in spatiu, cei doi, care acum aveau cate o polaritate din energia tatalui, au inceput o lupta. Nu stie nimeni cat a durat lupta, pentru ca nu a fost vreo minte umana sa masoare, dar energiile lor separate s-au izbit violent milenii in sir. Intr-o ultima miscare, din izbitura lui Myrnut si a lui Hageb a rezultat o explozie colosala. Atat de puternica incat i-a inghitit pe cei doi, i-a desfiintat si toata energia lor, unitatile din care erau construite trupurile lor, s-au amestecat si au inceput sa orbiteze una in jurul celeilalte. Din acel moment, tot ce-a ramas in tot ce stim din ce exista este sustinut de energia tatalui care s-a separat in doua tendinte opuse si care intretine dansul de lupta al lui Myrnut si Hageb.’
‘Incredibil…’, am spus eu, incercand sa nu-mi casc gura de fascinatie.
‘Un dans care va continua pana la sfarsitul timpului. Un dans care are loc in interiorul tau si in interiorul oricarei alte persoane. Scopul dansului este unitatea. Nici Myrnut, si nici Hageb nu l-ar fi putut inlocui pe Cel fara de Nume. Ar fi fost nevoie sa renunte la lupta si amandoi sa devina si sa se contopeasca intr-o unitate fara nume si sa se rafineze pana la starea de esenta invizibila.’
‘Mie imi suna ca si cum vorbesti de bine si de rau. Asta pot intelege. Dar nu inteleg la ce te referi prin unitate. Nu ar fi corect sa ne invingem partea rea din noi?’
‘Nu. Daca vei lupta cu partea ta intunecata, vei lupta impotriva ta. Nu ai cum sa-l ucizi pe Myrnut sau pe Hageb. Sunt fiinte eterne. Tot ce poti face este sa iti muti atentia de la manifestarea unuia dintre ei. Dar asta nu inseamna ca nu se va manifesta. Va fi doar o manifestare inconstienta’. “
Disponibila pentru imprumut.