Biblioteca Bunicului

“Dupa cum am vazut in capitolul precedent, viata era considerata de catre samurai, ca un mijloc gratie caruia acesta putea sa-si arate devotamentul si sa slujeasca pe stapanul sau, iar pe de alta parte idealul samurailor fiind sprijinit pe onoare, intreaga educatie si pregatire a samuraiului era calauzita de acest simt.

Primul obiectiv ce trebuia urmarit in pedagogia cavalerismului, era formarea caracterului, celelalte facultati ale omului ca: inteligenta, elocinta si cultura, erau lasate pe planul secundar.”

Cartea o poti cumpara de aici.

“Samuraiul trebuia sa devina mai ales ‘un om de actiune’.

Stiinta depasea cadrul preocuparilor sale. El se folosea de stiinta numai atat cat putea sa-i fie de folos in profesiunea sa de militar.

Religia si teologia erau lasate pe seama preotilor, samuraiul lua contact cu religia numai atat cat sa-i sporeasca curajul. De aceea, samuraiul era condus de maxima: ‘Nu credinta salveaza pe om, ci omul justifica credinta’.

Celelalte facultati, desi erau indispensabile unui om cult, erau considerate ca accesorii si nu esentiale pentru educatia samuraiului. Astfel, pregatirea intelectuala era desigur apreciata, insa in limba japoneza cuvantul Chi inseamna ‘intelepciune’ in primul rand si numai in al doilea rand inseamna ‘invatatura’.

Pentru formarea culturii samuraiului, filosofia si literatura alcatuiau principalele mijloace. Insa literatura era considerata mai mult ca un mod de a-ti petrece timpul, iar filosofia ca un mijloc practic pentru formarea caracterului si pentru a explica tanarului samurai probleme militare si politice, asa incat aceste studii nu urmareau cautarea adevarului si frumosului in el insusi.

Din cele ce am aratat, nu va fi surprinzator de a conchide ca ciclul de studii, dupa pedagogia Bushido-ului, era alcatuit din: scrima, tragerea cu arcul, jiu-jitsu sau jawarw, calaria, intrebuintarea lancii, tactica, scrisul, morala, literatura si istoria. Vom da putin explicatii asupra scrisului si jiu-jitsu.

Mare importanta se acorda de catre samurai scrisului, probabil fiindca scrisul japonez se apropie de desen si pictura, asa ca poseda oarecare valoare artistica si de asemenea fiindca scrierea era considerata ca un indiciu al caracterului personal.

Cat priveste jiu-jitsu, acesta poate fi definit: intrebuintarea in lupta a cunostintelor anatomice pentru aparare sau atac. Jiu-jitsu se deosebeste de lupta corp la corp, pentru ca rezultatul nu depinde de forta musculara. Se deosebeste, de asemenea, de celelalte moduri de lupta, prin aceea ca nu se intrebuinteaza arme.

Caracteristicile jiu-jitsu consta in a apuca sau a lovi o astfel de parte a corpului adversarului, incat sa-l imobilizeze si sa-l faca incapabil de a mai reactiona si rezista. Obiectul acestei lupte nu consta in a omori, ci de a face pe adversar incapabil de a se misca pentru un timp oarecare.

Un studiu pe care fiecare ar astepta sa-l intalneasca in educatia militara a samuraiului, matematica, lipseste cu desavarsire.

Aceasta lipsa se explica prin aceea ca, in epoca feudalitatii, razboaiele nu se conduceau dupa principii matematice si stiintifice. De altfel, intreaga educatie a samurai-ului, era neprielnica pentru ca aceasta sa fie imbibat cu cifre. Intr-adevar, cavalerismul este strain de materialism, mai mult chiar se glorifica prin lipsurile materiale pe care le indura. ‘Ambitia soldatului este de a prefera pierderile materiale, si nu castigul care il doboara. Don Quijote era mai mandru de lancea sa ruginita si de martoaga sa decat daca ar fi posedat aur si mosii. Samuraiul simpatizeaza din toata inima pe acest exagerat confrate din Spania, caci samuraiul dispretuieste banii, si mai ales mijloacele de a castiga banii. Pentru samurai banii reprezinta un castig murdar. Expresia intrebuintata pentru a descrie decaderea unei epoci, era ‘ca civilii iubeau banii, iar soldatii se temeau de moarte’.

‘Mai putin decat orice lucru’, spune un precept japonez curent, ‘oamenii trebuie sa iubeasca banii, caci bogatia alunga intelepciunea’.

De aceea, copiii erau educati in sensul dispretului pentru avutii.

Cine vorbea de bani si bogatii era considerat un om inferior.”

Up13032021

“Este oare exagerat a se afirma ca primul filozof din lume, Socrate, si-a pus capat vietii printr-o sinucidere?

Cand se istoriseste asa de amanuntit, de catre elevii sai, cat de voios maestrul lor s-a supus la ordinul statului, pe care el in constiinta sa il considera totusi ca o greseala morala, cu toate ca avea putinta sa scape, a baut totusi cupa de otrava cu liniste. In aceasta purtare nu se evidentiaza oare o sinucidere?

In cazul lui Socrate, descris mai sus, n-a fost desigur o constrangere fizica, ca intr-o executie obisnuita.

Verdictul judecatorilor era precis caci hotara: ‘Trebuie sa moara din propria lui mana’. De aceea, daca a te sinucide inseamna a te ucide cu propria mana, mortea lui Socrate a constituit desigur un caz evident de sinucidere.

In urma acestor explicatii, cititorii mei au inteles ca seppuku nu constituie o sinucidere in intelesul dat acestui cuvant de europeni.

De fapt, seppuku era o institutie legala si ceremonioasa, inventata in Evul Mediu, prin care samuraii ispaseau greselile lor sau scapau de oprobiul public, isi recastigau prietenii sau dovedeau sinceritatea lor.

Cand seppuku era impus ca o pedeapsa oficiala, se facea cu un ceremonial deosebit, adica distrugerea de sine insusi se facea cu forme rafinate si se executa cu cel mai mare calm si stapanire de sine. Pentru aceste motive seppuku era in mod special potrivit profesiunii cavalerilor luptatori.

Ca sa satisfac curiozitatea cititorilor voi face o descriere a ceremonialului sinuciderii la japonezi.

In acest scop voi reproduce o pagina din lucrarea lui Mitford ‘Povestiri din vechea Japonie’, in care este tradusa o descriere ce exista intr-un vechi si rar manuscris japonez.

‘Noi (sta scris in acel manuscris) sapte straini am fost invitati sa asistam ca martori intr-un ‘hondo’, in care urma sa se execute ceremonia. Scena era impunatoare: o sala mare cu acoperis inalt, suportat de coloane negre de lemn.

Din tavan atarnau numeroase lampi mari aurite si alte podoabe specifice templelor budiste. In fata altarului inalt, pardoseala era acoperita cu splendide covoare albe si ridicata cu 10 centimetri de la nivelul pamantului. Deasupra era asezat un covor de catifea rosie. Candelabre inalte asezate la distante armonice raspandeau o lumina misterioasa si slaba, care abia era suficienta pentru a vedea cele ce se petreceau. Japonezii, tot in numar de sapte, au luat loc pe stanga, iar noi strainii am luat loc pe dreapta.

Dupa cateva minute de asteptare Taki Zenzaburo, un om de 32 de ani, cu un aer mandru, intra in sala imbracat in haine de gala, avand aripile hainei facute din cinepa, care se imbraca numai in ocaziile insemnate din viata. Acesta era intovarasit de un Kaishaku si trei ofiteri care purtau jimboari, sau mantaua de razboi cu fireturi de aur. Cuvantul Keishaku, nu are echivalent in limbile europene, dar inseamna executor’.

Rolul acestui personaj este a unui brav cavaler, si in cele mai multe cazuri este indeplinit de catre o ruda sau un prieten intim al celui care urmeaza  sa-si faca Hara-Kiri si raportul dintre ei este mai curand al principalului si al secundului, decat al condamnatului si al gadelui.

In cazul ce istorisim Kaishaku era un elev al lui Taki Zenzaburo si a fost ales de catre amicii acestuia, din cauza indemanarii sale in manuirea sabiei.

Taki Zenzaburo intovarasit in stanga sa de Kaishaku, care il tinea de mana, a inaintat incet printre spectatorii japonezi si ambii s-au aplecat inaintea acestora. Apoi, intorcandu-se catre noi, strainii, ne-au salutat la fel, cu multa deferenta.

Salutarile erau intoarse de noi cu acelasi ceremonial. Incet si cu mare mandrie Taki Zenzaburo, japonezul sortit sa-si spintece abdomenul, s-a urcat pe portiunea de pardoseala ce era mai ridicata, s-a inchiat apoi de doua ori inaintea altarului, si s-a asezat apoi pe covorul cu spatele pe altar, Kaishaku luand loc langa el in partea stanga.

Unul dintre cei trei ofiteri a venit inaintea lui Taki Zenzaburo purtand un suport la fel cu cele intrebuintate in templele japoneze pentru jertfe, pe care, infasurat intr-o hartie, se afla Wakizashi, o sabie scurta de 27.5 centimetri in lungime, avand o lama perfect ascutita, ca un brici de ras.

Aceasta sabie a inmanat-o, inchinandu-se lui Taki Zenzaburo, care a luat-o facand o reverenta, ridicand-o apoi pe cap cu ambele maini si apoi a asezat sabia jos in fata sa. Dupa cateva minute de adanca tacere, Taki Zenzaburo, cu o voce care nu trada nici cea mai mica emotie sau ezitare, a spus:

‘Eu singur nesfatuit de nimeni, am dat ordinul sa fie impuscati strainii din Kode pe care l-am reinoit, cand acesti straini au incercat sa fuga. Pentru a raspunde de acest fapt, m-am hotarat sa-mi fac Hara-Kiri si va rog pe cei de fata sa-mi serviti ca martori’.

Apoi salutand inca o data, vorbitorul si-a dat drumul hainelor pana la briu si a ramas gol pana la mijlocul corpului. Cu foarte mare grija, dupa cum este obiceiul, el si-a asezat manecile hainei sub genunchi, ca sa fie impiedicat de a cadea pe spate, deoarece un nobil japonez trebuie sa moara cazand inainte.

Apoi cu o mana hotarata el apuca sabia ce era asezata inaintea sa, o privi cu ochii aprinsi, aproape cu drag. Pentru o clipa el isi concetra gandirea pentru cea din urma data si isi implinta varful sabiei adanc in partea stanga a mijlocului, tragand apoi incet sabia de-a lungul abdomenului catre partea dreapta si la urma rasuci sabia in rana.

In timpul acestei operatiuni, extrem de dureroasa, el nu a miscat niciun muschi al fetei.

Cand isi trase afara sabia, el se apleca inainte si intinse catre noi ceafa. O expresie de durere strabatu pentru prima data fata sa, dar nu scoase niciun tipat.

In acelasi timp Kaishaku, care sta alaturi si urmarea cu strangere de inima miscarile condamnatului, ridica sabia sa in aer. Se auzi in acelasi moment o lovitura si capul retezat de trup a lui Taki Zenzaburo se rostogoli pe pardoseala. O tacere mormantala a urmat, tulburata numai de zgomotul sangelui ce tasnea din trupul aceluia care o clipa mai inainte fusese un mandru cavaler. Kaishaku facu un respectuos salut, sterse sabia sa cu o bucata de hartie, pe care o avea pregatita in acest scop si se retrase apoi din sala, luand cu sine sabia patata de sange, ca o dovada stralucita, dar sangeroasa, a executiei ce avusese loc.

Cei doi reprezentanti ai Mikadoului parasira apoi locurile lor trecand in partea unde ne gaseam noi strainii si ne-au rugat sa atestam ca Taki Zenzaburo si-a facut Hara-kiri.’

As putea sa inmultesc descrierea seppuku-urilor, fie citand extrase din literatura japoneza sau din istorisirile celor care au asistat la astfel de executii, dar as lungi prea mult acest subiect.”

Disponibila pentru imprumut.

Daca vrei cartea ta, click aici.