“Nu stiu daca au trecut ore sau zile din momentul in care am ajuns la bunica-mea in camera. Zaceam parca suspendat undeva deasupra timpului, deasupra casei batranesti, deasupra akienilor, la limita absurdului din imaginatia mea.”
Cartea o poti cumpara de aici.
“Aveam frisoane in continuare, cu o frecventa ametitoare, care imi macinau rezistenta. Traiam atat la tropice, cat si in Antarctica. Simteam ca ma sufoc de cald, ca nu pot respira, pana intr-un punct in care transpiram leoarca iar temperatura corpului isi schimba directia si incepea sa galopeze in directia opusa, scazand alarmant. Clantaneam din dinti ca dintr-o mitraliera, haituit de un vant imaginar, rece si umed, care imi intra prin piele pana adanc in oase si in organele interne. Cedam intr-un final, infofolit in mijlocul verii cu o plapuma groasa, adormind cateva minute, doar ca sa ma trezesc ca ma sufoc, ca mi-e cald, ca fierb la foc mic.
Aruncam plapuma de pe mine si incepeam sa ma zvarcolesc in pat mai ceva ca un caine salbatic caruia ii pui pentru prima oara zgarda si il legi cu lantul. Apoi venea starea de voma, ma aplecam deasupra marginii patului, unde ma astepta un lighean alb, cu pete de rugina, plin deja cu ce varsasem inainte. Mirosul ala acru, stricat, de peste lasat in soare pana cand viermii incepeau sa treaca prin solzi, imi ardea nasul pe interior si se urca direct spre creier, maturand totul in cale.
Otrava intrase prin palme in momentul in care il eliberasem pe Cotiso de tabla de sah cu care ma protejase si a cum alerga prin venele mele cu viteza unui ogar aflat la vanatoare. Ma dureau ochii cand ii tineam deschisi, ma dureau cand ii inchideam, ca si cum cineva imi picura in ei apa statuta amestecata cu sare grunjoasa.
Apoi au inceput vocile.
‘Mi-e cald!’ – spuneam.
‘Mi-e frig!’ – spuneam eu iar, la cateva minute distanta.
Langa pat statea mama, pe un scaunel, tot storcand carpe si trecandu-mi-le pe frunte. O vedeam ca pe o umbra mai degraba. Avea fata trasa, mereu aplecata deasupra mea, ingrijorata. Din cand in cand ducea ligheanul afara, sa il arunce, sa il spele de mirosul care deja intrase in metal cum intra transpiratia intr-o tesatura proasta.
‘Mi-e rau!’ – ii spuneam mamei.
‘Bea ceai, mama’ – imi spunea mama. ‘E la capul tau ceaiul. Trebuie sa bei multe lichide.’
‘Imi vine sa vomit!’
‘Vomita!’
Iar eu ma aplecam iar catre lighean iar ea, intr-un gest pe care-l recunosc copiii ingrijiti de parinti, imi tinea fruntea cu causul palmei, cu o tandrete incredibila, de parinte speriat, dar extrem de grijului.
‘Apa, da-mi apa, mi-e sete! – am soptit, ragusit si ars pe gat de ceea ce dadusem afara.
‘Ceai, bea ceai! – mi-a spus ea, intinzandu-mi cana.
Am luat o gura din lichidul maroniu aromat si am simtit cum stomacul meu se revolta inca o data si cum se contorsioneaza, ca o funie pe care o rasucesti de la ambele capete pana ajunge un ghem tare ca tabla.
‘Nu are gust!’ – am protestat eu, strambandu-ma.
‘Pentru ca nu are zahar…’
Langa ea era bunica-mea, statea in picioare, intr-un colt.
‘Nu stiu ce are, Marie! Cred ca a mancat ceva care nu i-a priit!’
Apoi iar pierdeam contactul cu realitatea. Camera incepea sa se invarta precum o elice de elicopter in jurul meu, iar eu inchideam ochii doar ca sa transfer toata invarteala aia in interiorul capului meu.”
Disponibila pentru imprumut.
Daca vrei cartea ta, click aici.