“Se ridica in capul oaselor pe pat, cu fata si sanii de o raceala albastra in lumina lampii:
– Iti trebuie patru secunde ca sa ajungi de aici la usa. Iti dau doua secunde.”
Cartea o poti cumpara de aici.
“M-am dus direct la mine in camera, am luat colivia si am pus-o in fata usii ei. Asta lamurea situatia. Sau asa mi-am inchipuit pana a doua zi dimineata cand, in timp ce plecam la slujba, am zarit colivia cocotata pe lada de gunoi. Am salvat-o de acolo cu oarecare jena si am dus-o inapoi in apartamentul meu, un act de capitulare care nu mi-a slabit hotararea de-a o scoate pe Holly Golightly complet din viata mea. Era, am decis, ‘o exhibitionista vulgara’, ‘o pierdere de timp’, ‘o impostoare totala’, cineva cu care nu aveam sa mai vorbesc vreodata.
Si n-am mai vorbit cu ea. O vreme indelungata. Cand ne intalneam pe scari, tineam privirea atintita in jos. Daca intra in barul lui Joe Bell, eu unul ieseam pe usa. La un moment dat, Madame Sapphia Spanella, soprana de coloratura si mare amatoare de patine cu rotile, a umblat pe la ceilalti chiriasi din cladire cu o petitie, cerandu-le sa o semneze pentru a o evacua pe Holly, ca fiind ‘o insulta adusa moralitatii’ si ‘animatoarea unor intruniri nocturne care puneau in primejdie siguranta si nervii vecinilor’. Desi am refuzat sa semnez, simtamantul meu secret a fost ca Madame Sapphia are dreptate sa se planga. Dar petitia a esuat si, cand aprilie s-a apropiat de mai, noptile cu ferestre deschise si cu aer cald de primavara bubuiau de taraboiul petrecerilor, al picupului pus la maximum si al rasetelor starnite de prea multe cocktailuri martini, venind din apartamentul nr. 2.
Nu mai era ceva neobisnuit sa intalnesti persoane dubioase printre musafirii lui Holly, dimpotriva: dar intr-o zi, pe la sfarsitul primaverii, pe cand treceam prin vestibului cladirii, am observat un tip foarte suspect, care ii cerceta cutia cu scrisori. Un om pe la vreo cincizeci de ani, cu un chip aspru si trecut prin multe si cu ochi cenusii deznadajduiti. Purta o veche palarie gri, patata de sudoare, iar costumul lui de vara, din material ieftin, albastru deschis, ii atarna larg pe trupul inalt si slab; avea pantofi noi-nouti, de culoare maro. Nu parea sa aiba intentia sa sune la usa lui Holly. Incet, de parca ar fi citit alfabetul Braille, omul mangaia cu degetele literele in relief ale numelui ei.
In aceeasi seara, in drum spre cina, l-am revazut. Statea vizavi, sprijinit de un pom si privind lung la ferestrele lui Holly. Tot felul de speculatii sinistre mi-au trecut prin minte. Sa fie un detectiv? Sau un agent al mafiei, vreun asociat al lui Sally Tomaso, prietenul de la Sing Sing al lui Holly? Situatia a trezit la viata cele mai afectuoase sentimente pe care le nutrisem la adresa ei; mi s-a parut ca e cazul sa intrerup lunga noastra cearta, macar ca s-o avertizez ca e supravegheata. M-am dus spre coltul strazii, indreptandu-ma catre rasarit, in directia restaurantului Hamburger Heaven de pe strada 79 colt cu Madison; am simtit ca atentia omului se atintise asupra mea. In curand, fara sa trebuiasca sa intorc capul, am stiut ca ma urmareste, pentru ca fluiera tot timpul. Dar nu un cantec oarecare, ci melancolica melodie de prerie pe care o canta uneori Holly la ghitara: ‘Nu vreau sa dorm, nu vreau sa mor, vreau doar sa cutreier pasunile cerului’. Fluieratul a continuat pe Park Avenue si apoi pe Madison Avenue. La un moment dat, pe cand asteptam sa se schimbe lumina la un semafor, l-am spionat cu coada ochiului: se aplecase sa mangaie un catel rasfatat, de Pomerania.
– Frumos animal aveti, i-a spus el proprietarului cu o voce aspra, taraganata, de taran.
Hamburger Heaven era pustiu. Cu toate astea, a luat loc la bar alaturi de mine. Mirosea a transpiratie si a tutun. A comandat o ceasca de cafea, dar nu s-a atins de ea. In schimb, a inceput sa suga o scobitoare si sa ma cerceteze in oglinda din fata barului.
– Iarta-ma, i-am spus, adresandu-ma imaginii din oglinda, dar ce vrei de la mine?
Intrebarea nu l-a deranjat; parea usurat ca i-o pusesem.
– Fiule, a zis el, am nevoie de un prieten.
A scos un portvizit. Era tot asa de uzat ca si mainile lui uscate: parea gata sa se faca bucati; la fel ca si fotografia indoita, rupta, stearsa de vreme pe care mi-a intins-o. In poza erau sapte persoane, fotografiate pe veranda darapanata a unei case de lemn; toti erau copii, cu exceptia barbatului din fata mea, care-si tinea bratul in jurul taliei unei fetite durdulii si blonde, cu mana la ochi, ca sa-i apere de soare.
– Eu sunt asta, zise el aratandu-se pe sine. Iar asta e ea… batu cu degetul fetita durdulie din fotografie. Iar asta de aici, adauga el, aratand spre un lungan cu o claie de par, e fratele ei, Fred.
M-am uitat din nou la ea; si, da, am reusit sa ghicesc o asemanare vaga intre Holly si copila usor sasie, cu obraji rotunzi.
– Esti tatal lui Holly.
Omul clipi din ochi si se incrunta.
– N-o cheama Holly. O cheama Lulamae Barnes. Asa o chema pana ce s-a maritat cu mine. Sunt sotul ei, doctorul Golightly. Doctor de cai, de animale. Fac si ceva agricultura. Langa Tulip, in Texas. De ce razi, fiule?”
Daca vrei cartea ta, click aici.