“Narcis, un cuvant dur? Stranie neintelegere…”
Cartea o poti cumpara de aici.
“Da, am crezut si eu, ani in sir, ca a fi narcisist e o greseala, eroare, ba inca mai grav decat atat, o pervertire. O frana puternica in calea empatiei si a capacitatii de a se intoarce catre ceilalti. O problema majora a vremurilor noastre, care ne-a determinat, pasamite, sa ne faurim o societate egoista, o societate in care se sufera de pe urma depresiei si a deficitului de atentie, in care se moare de burnout si de epuizare – principalele maladii ale timpului nostru, acelea care au inlocuit, in palmaresul mortalitatii, virusurile secolului trecut.
Hai sa cercetam mai indeaproape aceste maladii. Fara ochelarii de cal pe care i-am mostenit. O evidenta se impune: ele sunt direct legate de autoexploatarea fiintelor umane, adica de exploatarea lor de catre ele insesi. De orbirea noastra, de incapacitatea noastra de a ne privi, de a ne asculta, de a vedea ca trupul si spiritul nostru nu mai tin pasul si striga dupa ajutor, cerandu-ne odihna.
Nu am invatat niciodata sa avem bunavointa fata de noi insine, sa ne iubim, sa ne minunam. Copil fiind, cand eram furios, nimeni nu ma intreba ce voiam cu adevarat; imi spuneau, asa cum li se spune tuturor copiilor: ‘Du-te in camera ta si calmeaza-te.’ In gimnaziu, apoi la liceu, nu era vorba niciodata despre ‘a privi in tine insuti’, ci mai degraba despre ‘a tacea din gura’. La munca trebuia sa tii pasul, sa te pliezi pe regulile hiperperformantei. Cu riscul de a te arde, fara sa pleci vreodata urechea la tine insuti, fara sa te menajezi.
Nu stim nici macar sa ne respectam: ne dispretuim mereu fara sa ne dam seama. Suntem duri cu noi insine, cu mult mai duri decat am indrazni sa fim cu oricine altcineva. Nu ne ascultam si ne asteptam sa ne asculte celalalt. Nu gasim pacea in noi insine si ne suparam pe altii ca nu ne dau pace, ca nu ne apreciaza. Dar oare ne dam pace noua insine? Ne zdrobim si ii zdrobim si pe altii, fara sa ne dam seama. Chiar si atunci cand pretindem ca salasluieste in noi spiritul de sacrificiu.
Mitul lui Narcis imi evoca in mod inevitabil o poveste cu zane pe care o citeam adeseori cand eram copil, Craiasa Zapezii – una dintre cele mai lungi povesti ale lui Andersen, fara indoiala cea in scrierea careia a fost cel mai inspirat. Eu eram Kay, noi toti suntem Kay, copilul care petrecea ore in sir razand si jucandu-se cu vecina lui Gerda, care se infrupta din viata cu gura plina si pe care toata lumea il adora. Geloasa pe prietenia lor, primejdioasa Craiasa a Zapezii arunca o vraja asupra lui, trimitandu-i doua cioburi din oglinda ei fermecata – unul in ochi, celalalt in inima.
Adorabilul copilas se preschimba intr-o fiinta dura si indiferenta, orgolioasa si rea. Distruge trandafirii pe care ii plantase impreuna cu Gerda, refuza de atunci inainte sa faca oricui pana si cel mai mic serviciu. De asemenea, insista Andersen, devine mai ganditor: ‘Este inteligent baiatul asta’, se spune despre el. Devine orb la frumusetea lucrurilor simple care il inconjoara si inima lui, la fel ca a lui Narcis, se transforma intr-un sloi de gheata. Nu mai poate sa se iubeasca, nu mai poate sa iubeasca. Pana si Gerda ii devine straina.
La capatul unei lungi aventuri, de-a lungul careia se lupta cu capcauni si farmece intunecate, fetita il izbveste printr-o lacrima. O lacrima care patrunde drept in inima lui Kay si topeste gheata care il intemnita. Baiatul izbucneste atunci in lacrimi si aceste lacrimi indeparteaza si cel de-al doilea ciob, acela care il orbea. Kay reincepe sa traiasca. Sa iubeasca.
Noi toti suntem Kay, noi toti suntem Narcis inainte de intalnirea lui cu el insusi. Avem cu totii inima intemnitata intr-o ganga de gheata, care ne face duri, care ne izoleaza in turnul nostru de fildes, care ne impiedica sa ii vedem pe ceilalti la fel cum ne impiedica sa ne vedem pe noi insine.
Orb fata de realitate si devenit dur atunci cand are inima si privirea inghetate, Kay se zavoraste de unul singur in carapacea vanitatii. Atata timp cat nu stie nici sa priveasca, nici sa recunoasca, Narcis este incapabil sa iubeasca. Aidoma lui Kay, plange atunci cand inima lui este atinsa in sfarsit. Iubindu-se, redevine uman. Se intalneste cu el insusi si se preschimba in aceasta floare cu inima galbena de aur, frematanda, pretioasa, o inima vesela. Renaste prin iubire. Se recunoaste. Poate, in sfarsit, sa spuna da…”
Up18092021
“Doua mari sisteme politice s-au construit in jurul imperativului proclamat al sacrificiului individului in beneficiul viitorului comunitatii: stalinismul si nazismul. Sunt cele doua sisteme care au provocat cele mai multe morti din istoria umanitatii. Le regasim ramificatiile in dictaturile contemporane, animate de o idee radicala: ceea ce crede sau resimte individul nu este numai lipsit de valoare, cat mai ales nefast pentru grup; grupul este mai mare decat sinele marunt, grupul ‘stie’.
Noi ne-am revenit din aceasta conceptie politica, dar nu am tras inca toate concluziile. Discursul dominant – fie el politic, economic sau moral – din societatile noastre asa zis democratice ne cere inca, la fel cum o faceau Stalin si Hitler, sa ne sacrificam pentru colectivitate, pentru binele comun – al sistemului, al grupului, al familiei, al intreprinderii.
De cand, la jumatatea secolului al XIX-lea, sociologul francez Auguste Comte a fabricat cuvantul ‘altruism’, pe care il opune ‘egoismului’ si il erijeaza in ‘rezumat natural al intregii morale pozitive’, ne-a coplesit sloganul altruismului niciodata implinit. Mantra dominanta declama ca societatea noastra este inca prea egoista, prea individualista. Am interorizat-o pana la a inceta sa ne punem intrebari. Pana la a deveni incapabili sa constientizam mai intai ca acest diagnostic este fals, apoi ca existenta permanenta a sacrificiului de sine spre binele colectivitatii produce o colectivitate din ce in ce mai dezumanizata si dezumanizanta.”
Disponibila pentru imprumut.
Daca vrei cartea ta, click aici.