“In ajunul Anului Nou, cumpara o sticla de vin rosu – desi nu bause vin rosu in viata lui – se intoarse in camera de camin, stinse lumina si aprinse cateva lumanari pe masa de langa canapea. Cand toate lumanarile se aprinsera, ea se aseza tacuta langa el.
– Ah, uite! exclama si arata sticla de vin cu mana, cu o bucurie copilaroasa.
– Ce anume?
– Priveste de aici fix acolo unde stralucesc lumanarile. Vinul arata minunat!
Filtrata de culoarea vinului, lumina lumanarilor era de un rosu profund si cristalin, o nuanta din lumea viselor.
– E ca un soare stins, zise el.
– Nu spune asta! raspunse ea cu o sinceritate ce-i topi inima. Cred ca este ca… privirea asfintitului.
– De ce nu a rasaritului?
– Pentru ca imi place asfintitul mai mult.
– De ce?
– Cand asfintitul dispare, poti vedea stelele. Cand zorile dispar, tot ce mai ramane e…
– Da, exact!”
Cartea o poti cumpara de aici.
“Discutara despre toate, impartasind un limbaj comun chiar si in cele mai neinsemnate lucruri, pana cand sticla cu privirea asfintitului se golise in stomac.
Ramase ametit pe pat si privi lumanarile care inca mai ardeau pe masa. Ea disparuse din lumina lor, dar nu-si facea griji. Ori de cate ori isi dorea, reaparea.
Apoi se auzi un ciocanit la usa. Stiu ca sunetul facea parte din realitate si nu avea legatura cu ea, asa ca-l ignora. Usa se deschise si aparu Bai Rong. Cand aprinse lumina simti c-a eliberat cenusiul realitatii. Se uita la masa cu lumanari, apoi se aseza in capul patului si ofta usor:
– Inca este bine.
– Ce anume? zise el, ferindu-si cu mana ochii de lumina.
– Inca n-ai ajuns sa scoti un pahar si pentru ea.
El isi acoperi privirea si nu raspunse. Ea ii dadu mainile la o parte si, privindu-l drept in ochi, intreba:
– Nu-i asa ca e vie?
El incuviinta si se ridica in capul oaselor:
– Rong, credeam ca un personaj dintr-un roman este controlat de creator, ca este ce-si doreste autorul ei si ca face ce-si doreste el, asa cum face Dumnezeu cu noi.
– Gresit! spuse ea, ridicandu-se si incepand sa masoare incaperea cu pasul. Acum iti dai seama ca n-ai avut dreptate. Asta este diferenta dintre un scrib amarat si un scriitor de literatura. Cel mai inalt nivel de creatie literara este atins cand personajele prind viata in mintea scriitorului. El nu le mai poate controla si poate nu mai este in stare nici macar sa prezica urmatoarea lor actiune. Putem doar sa le urmarim uimiti, sa le observam si sa le notam fiecare amanunt al vietii de voyeur. Asa se scrie un roman de succes.
– Deci, in fond, literatura este o indeletnicire perversa.
– Asa a fost in cazul lui Shakespeare, Balzac si Tolstoi, cel putin. Imaginile clasice pe care le-au creat s-au plasmuit in pantecul lor mental. Dar cei care practica literatura de azi au pierdut acea creativitate. Mintile lor dau nastere unor fragmente disparate si produc niste monstri, ale caror existente scurte nu reprezinta decat spasme acute golite de sens. Apoi matura acele fragmente si le arunca intr-un sac pe care-l vand drept ‘postmodern’, ‘deconstructivist’, ‘simbolist’ sau ‘irational’.
– Adica am devenit scriitor de literatura clasica?
– In niciun caz. Mintea ta e doar in perioada de gestatie a unei imagini si inca una dintre cele mai simple. Imaginatia autorilor clasici a dat nastere la sute si sute de personaje. Au fost fresca unei epoci si asta nu poate fi savarsit decat de un supraom. Dar ce ai facut tu nu e usor. Nu credeam ca o sa fii capabil.
– Tu ai facut vreodata asa ceva?
– Doar o singura data, spuse simplu si se opri.
Il lua in brate si ii spuse:
– Uita tot! Nu mai vreau cadoul asta de ziua mea. Revino la viata reala, bine?
– Si, daca va continua, ce fac?
Il studie cu atentie cateva clipe, apoi ii dadu drumul si scutura din cap zambind:
– Stiam ca e prea tarziu.
Isi lua geanta de pe pat si pleca.”
Daca vrei cartea ta, click aici.