“La curtea regelui Icarius, tatal meu, se mai pastra vechiul obicei de a se organiza concursuri pentru alegerea celui care avea sa-i fie sot unei femei nobile prin nastere, in momentul in care, cum s-ar spune, ii venea sorocul. Barbatul care castiga concursul obtinea femeia si nunta si se astepta din partea lui sa se stabileasca in palatul tatalui miresei si sa-si de-a obolul de prunci baieti. Primea, prin casatorie, bogatii – cupe de aur, boluri de argint, cai, vesminte de ceremonie, arme, toate nimicurile alea atat de pretuite pe vremea cand traiam. Si familia lui trebuia sa contribuie cu acelasi gen de gunoaie, in cantitate cat mai mare.
Le zic gunoaie pentru ca stiu unde au ajuns majoritatea dintre ele.”
Cartea o poti cumpara de aici.
“M-am intrebat adesea daca nu cumva am fi fost cu totii scutiti de suferintele si de tristetile cazute pe capul nostru, din cauza egoismului si a poftelor sale smintite, in cazul in care Elena n-ar fi fost atat de vanitoasa. De ce nu putea duce o viata normala? Nu, cum asa? Vietile normale sunt plictisitoare, iar Elena era ambitioasa. Voia sa-si faca un nume. Murea sa iasa in evidenta.
Dezastrul ne-a lovit cand Telemah a implinit un an. Si asta din cauza Elenei, asa cum stie toata lumea.
Prima data am auzit de catastrofa iminenta de la capitanul unei corabii spartane care ancorase la noi, in port. Vasul pornise intr-o calatorie in jurul insulelor noastre indepartate, cu scopul de a cumpara si a vinde sclavi, si, dupa cum se obisnuia in cazul oaspetilor de un anumit rang, l-am desfatat pe capitan cu cina si i-am oferit adapost peste noapte. Astfel de vizitatori constituiau o sursa binevenita de noutati – cine mai murise, cine se mai nascuse, cine se casatorise de curand, cine pe cine a mai omorat in duel, cine si-a mai sacrificat propriul copil pe altarul vreunui zeu -, dar vestile aduse de barbatul acesta s-au dovedit extraordinare.
Elena, ne-a povestit el, fugise cu un print din Troia. Baiatul respectiv – il chema Paris – era unul dintre fiii mai tineri ai regelui Priam si se spunea ca e foarte chipes. A fost dragoste la prima vedere. Vreme de noua zile cat tinuse ospatul – oferit de Menelau, datorita rangului inalt al printului -, Paris si Elena isi facusera ochi dulci pe la spatele lui Menelau, care nu observase nimic. Nu m-a surprins, pentru ca omu’ era prost ca noaptea si se comporta ca un mitocan. Fara doar si poate, nu ii gadilase Elenei orgoliul indeajuns, iar ea abia asteptase sa apara cineva care s-o faca. Apoi, in momentul in care Menelau trebuise sa plece la o inmormantare, ce doi indragostiti incarcasera, pur si simplu, vasul lui Paris cu aur si cu argint atat cat puteau duce si o zbughisera.
Acum Menelau fierbea de manie, la fel ca fratele sau, Agamemnon, fiindca-i fusese atinsa onoarea familiei. Trimisesera emisari la Troia, ca sa solicite intoarcerea Elenei, impreuna cu prada, dar acestia revenisera cu mainile goale. Intre timp, Paris si rautacioasa Elena radeau de ei din spatele zidurilor marete ale Troiei. Era o intamplare fara seaman, a spus oaspetele nostru, cu incantare: ca noi toti, simtea o mare placere atunci cand cei semeti si puternici cadeau cu nasu-n tarana. Toata lumea vorbea de asta, a incheiat el.
Pe masura ce-a ascultat povestea, Odiseu s-a albit la fata, dar n-a scos o vorba. Totusi, in noaptea aceea, mi-a dezvaluit pricina nefericirii sale:
– Am facut cu totii un legamant. Am jurat pe madularele unui cal sfant hacuit, asa ca nu-i de gluma. Toti cei care am participat la acest ritual vom fi acum chemati sa aparam drepturile lui Menelau si vom pleca spre Troia in corabiile noastre, dupa care vom porni la lupta, ca s-o aducem inapoi pe Elena.
A adaugat ca nu v-a fi usor: Troia era o putere mai mare, o nuca mult mai greu de spart, decat fusese Atena cand fratii Elenei o devastasera, din aceasi motiv.
Mi-am inabusit dorinta de a spune ca Elena ar fi trebuit ferecata intr-un cufar si azvarlita intr-un beci intunecat, pentru ca nu era decat o otrava. In schimb, am zis:
– Chiar trebuie sa pleci?
Ma ingrozea gandul de a fi nevoita sa raman in Itaca fara Odiseu. Ce bucurie as mai fi avut eu singura in palat? Intelegeti ca prin singura ma refer la absenta prietenilor sau a aliatilor. Nu aveam sa ma mai bucur de placerile din miez de noapte care veneau sa compenseze atitudinea despotica a Euricleei si tacerile de gheata ale soacrei mele.
– Am facut un juramant, a raspuns Orfeu. De fapt, a fost ideea mea. Mi-ar fi foarte greu sa ma eschivez acum.
Cu toate acestea, a incercat sa scape. Cand si-au facut aparitia Agamemnon si Menelau, asa cum era de asteptat – impreuna cu un al treilea barbat important, Palamede, care nu era prost si nu semana cu ceilalti -, Odiseu era pregatit. Raspandise vorba ca a innebunit si, ca sa intareasca acest lucru, isi pusese pe cap o caciula taraneasca ridicola si se apucase de arat cu un bou si un magar, azvarlind sare in brazde. M-am crezut foarte desteapta cand m-am oferit sa-i insotesc pe cei trei vizitatori la camp, pentru a se convinge cu ochii lor de jalnica situatie.
– O sa vedeti, le-am spus plangand. Nu mai stie cine sunt si nici macar pe micutul nostru nu-l mai recunoaste!
Drept dovada, l-am tarat si pe baiat cu mine.
Palamede a fost cel care l-a dat in vileag pe Odiseu – el mi l-a smuls din brate pe Telemah si l-a asezat jos, in fata plugului. Asa ca Odiseu n-a avut de ales: trebuia fie sa se intoarca, fie sa treaca peste propriu-i fiu.
Prin urmare, n-a mai avut incotro si a plecat.
Cei trei l-au flatat, spunandu-i ca un oracol decretase ca Troia nu putea sa cada fara ajutorul lui. Lucrul acesta i-a usurat, bineinteles, plecarea. Care dintre noi ar rezista daca i s-ar spune ca e indispensabil?”
Daca vrei cartea ta, click aici.