“Se intampla un lucru curios cu parintii. Indiferent cat sunt de nesuferiti si prost crescuti copiii lor, ei isi inchipuie mereu ca sunt cei mai grozavi copii din lume.
Unii merg chiar mai departe. Sunt asa de orbiti de adoratia pe care i-o poarta copilului, incat ajung sa-l creada un geniu.
Nu ca ar fi ceva gresit in asta, fireste. Asa sunt oamenii croiti din fire. Dar sunt momente in care acesti parinti se trezesc sa-si ridice in slavi odorul chiar in fata ta – care-l stii ca pe un cal breaz. Ei, atunci mai ca-ti vine sa strigi: ‘Aduceti-mi un lighean! Vomit!’ ”
Cartea o poti cumpara de aici.
“Invatatorii si profesorii se lovesc cel mai des de laudele desantate ale unor mandri progenitori la adresa progeniturilor; dar nu se lasa nici ei mai prejos si le dau replica in scris, prin intermediul carnetului de note. Dac-as fi profesor, as scrie niste comentarii extrem de dure la adresa acestor plozi. ‘Fiul dumneavoastra, Maximilian’, as zice, ‘nu e bun de nimic. Sper ca aveti o afacere de familie in care sa-l bagati dupa ce termina scoala, fiindca e limpede ca nu-si va gasi de lucru niciunde altundeva.’ Sau, daca as fi cumva intr-o dispozitie lirica in acel moment, as zice: ‘Este o curiozitate a naturii faptul ca lacustele au organele auditive pozitionate pe lateralele abdomenului. Fiica dumneavoastra, Vanessa, judecand dupa cat a invatat in acest trimestru, pare sa n-aiba aceste organe deloc.’
Ba chiar as putea face o incursiune in stiintele naturale, scriind: ‘Cicadele petrec sase ani sub pamant in stadiu larvar si doar sase zile ca fluturi liberi, bucurandu-se de soare si de aer. Fiul dumneavoastra, Wilfred, a petrecut deja sase ani ca larva la noi in scoala si asteptam sa vedem daca va iesi vreodata din crisalida.’ O fetita mai uracioasa m-ar face sa scriu ceva de genul: ‘Fiona poseda frumusetea glaciala a unui aisberg, dar, spre deosebire de acesta, n-are nicio profunzime.’ Da, cred ca mi-ar placea sa scriu astfel de comentarii despre elevii nesuferiti din clasa. Dar sa nu pierdem vremea. Haideti sa continuam.
Din cand in cand, mai dai si peste soiul opus de parinti: cei carora nu le pasa de copii si care, fireste, sunt chiar mai rai decat cei care-i rasfata peste masura. Domnul si doamna Wormwood erau genul de parinti indiferenti. Aveau doi copii: un baiat pe nume Michael si o fata numita Matilda, si mai ales pe Matilda o priveau ca si cum n-ar fi fost buna de nimic – ca pe o scama care-ti sta lipita pe haina pana cand la un moment dat o desprinzi si o azvarli cat colo. Domnul si doamna Wormwood asteptau ziua in care vor scapa de Matilda trimitand-o departe, in tara vecina, sau poate mai departe.
E destul de neplacut sa vezi niste parinti care se poarta urat cu copiii lor obisnuiti, insa e strigator la cer sa-i vezi ca trateaza un copil cu totul neobisnuit ca si cum n-ar fi bun de nimic. Si, cand spun neobisnuit, vreau sa spun un copil sensibil si inteligent. Matilda avea ambele calitati, dar era, mai ales, foarte inteligenta. Avea o minte asa de ascutita si atata putere de intelegere, incat nici cei mai prostanaci parinti n-ar fi putut-o trece cu vederea. Domnul si doamna Wormwood erau insa atat de obtuzi si atat de inchistati in propria lor micime, ca le era cu neputinta sa-si aprecieze corect fiica. Ca sa fiu sincer, cred ca nici n-ar fi bagat de seama daca intr-o buna zi Matilda s-ar fi tarat prin casa cu un picior rupt.
Fratele Matildei, Michael, era un copil cum nu se poate mai obisnuit – insa ea, asa cum am mai spus, era cu totul si cu totul deosebita. La varsta de un an si jumatate vorbea cursiv si avea vocabularul unui adult. Cu toate acestea, parintii, in loc s-o laude, ii spuneau ca vorbeste ca o moara neferecata si-i aminteau tot timpul ca fetitele trebuie sa se faca vazute, nu auzite.”
Daca vrei cartea ta, click aici.