“In mitul roman, Persefona este rapita de Pluton, zeul infernului, care reprezenta lumea materiala aflata ‘sub’ lumea imateriala, superioara, a spiritului. Prin interventia Mamei Divine, ea ar fi putut evada repede, dar face greseala de a gusta putin din hrana infernului. Chiar a fost putin – o samanta de rodie -, dar suficient pentru ca Pluton sa insiste ca Persefona i-a acceptat ospitalitatea si, deci, trebuie sa ramana in infern in calitate de sotie a lui. Pentru practicantii de yoga de astazi, si pentru initiatii lumii elene, implicatiile sunt clare: cand sufletul tanjeste dupa roadele lumii materiale, ramane prizonier in roata reincarnarii, nascandu-se, murind si nascandu-se iar, intr-un ciclu tot atat de inexorabil precum succesiunea anotimpurilor. Nu uitati ca Adam si Eva au dat si ei de necaz cand au gustat dintr-un fruct.”
Cartea o poti cumpara de aici.
“In cele din urma, Persefona se ridica victorioasa din lumea mortilor in viata reala, cea a spiritului. Viziunea inaltarii Persefonei era experienta suprema reprezentata in cadrul misterelor eleusine. Nu stim exact ce implica aceasta viziune, dar speculatiile au fost numeroase. In India, pana in ziua de astazi, in cursul unui ritual numit devi bhava, o femeie isi cedeaza constiinta limitata Marii Zeite si devine mediul prin care harul Zeitei este transmis fizic adeptilor sai. Am asistat la acest ritual in repetate randuri si va pot spune cu mana pe inima ca sentimentul divin de putere a binecuvantarii pe care il induce Zeita intrupata poate fi realmente zguduitor.
Vom vorbi in continuare despre una dintre cele mai tainice si marcante traditii occidentale. A fost intemeiata pe o figura complexa si enigmatica, profetul si muzicianul caruia grecii ii spuneau Orpheus. Acest maestru, a carui asemanare cu yoghinii este uimitoare, abia mai poate fi zarit in negura preistoriei, dar impactul sau asupra civilizatiei occidentale timpurii si, mai tarziu, asupra crestinatatii avea sa fie profund. El este primul intelept antic pe care il veti cunoaste.
Multi dintre noi ne amintim vag de Orfeu din bruma de mitologie greaca invatata in copilarie. Acesta este cantaretul din lira care a coborat in infern (poate chiar infernul explorat de Paget si Jones) in incercarea zadarnica de a o readuce printre cei vii pe Euridice, mireasa lui. Muzica sa rascolitoare ii misca atat de profund pe zeii subpamanteni, incat acestia accepta sa o lase pe Euridice sa plece, cu conditia ca Orfeu sa nu se uite in urma in timp ce o conduce afara. Nu e greu de ghicit ce se intampla mai departe. In ultimul moment, din reflex, Orfeu arunca o privire inapoi pentru a se asigura ca Euridice este inca in spatele lui. Nu se mai afla acolo – a fost probabil inghitita din nou de infern chiar in acea clipa.
Cativa dintre noi s-ar putea chiar sa-si aduca aminte ca Orfeu a fost unul dintre argonautii care i s-au alaturat lui Iason in cautarea Lanii de aur. Cand galagiosii eroi greci incep sa se certe intre ei, Orfeu isi mangaie lira, astamparandu-le artagul. Insa Orfeu nu este doar romanticul indoliat, ale carui melodii ‘astamparau inimile fiarelor salbatice’. El era cunoscut in Grecia antica si ca mistic si reformator religios, doctrinele sale transformand spiritualitatea elenilor si influentand profund cele mai stralucite minti ale lumii occidentale antice.
Cand a inceput de-a binelea istoria scrisa a Europei, Orfeu era deja mai mult un mit decat o persoana reala. Inca din secolul al IV-lea i.H., lui Aristotel ii venea greu sa creada ca acest personaj a existat vreodata. Totusi, daca relatarile din vechime sunt adevarate, Orfeu s-a nascut probabil in Tracia (la granita de nord-est a Greciei, pe teritoriul Bulgariei de astazi) poate cu mult inainte de anul 700 i.H.
Tracii erau razboinici renumiti, fiind recunoscuti pentru faptul ca porneau la lupta beti. Dar Orfeu nu era facut din acelasi aluat. Desi era fiul regelui Oiagros, el semana cu mama sa, pe care textele o descriu drept muza (femeie inteligenta si cultivata). In vreme ce majoritatea celor de seama lui luptau si se imbatau, el compunea poeme si deprindea tainele instrumentelor muzicale.
In secolul I i.H., istoricul Diodor din Sicilia scria ca, dintre poeti si cantareti, Orfeu era ‘neindoios cel mai bun de care ne aducem aminte’ si ca frumusetea muzicii sale facea sa planga chiar si plantele si animalele. Atmosfera badaraneasca din Tracia trebuie sa fi fost un cosmar pentru acest tanar sensibil. Potrivit lui Diodor, el a luat repede ceea ce avea sa fie probabil cea mai importanta decizie din viata sa: si-a lasat in urma patria si a plecat sa studieze in Egipt.
Grecii venerau Egiptul, o cultura straveche extrem de bogata, vestita pentru sublimul traditiei sale spirituale. Ba chiar recunosteau ca unele dintre cele mai importante mituri ale lor erau imprumutate de la egipteni, remarcand ca Demetra era versiunea greaca a lui Isis si ca Atena (de la care si-a primit denumirea capitala Greciei) fusese si ea initial o zeita egipteana. Preotii egipteni erau pastratorii unui tezaur de cunostinte religioase si istorice despre care se credea ca aveau zeci de mii de ani vechime. Pe malurile Nilului, Orfeu ar fi invatat filosofie, tehnici rituale arhaice de autopurificare si misterele vietii de dupa moarte, un subiect care i-a fascinat mereu pe egipteni.
Cand s-a intors in Tracia, probabil ca Orfeu parea un vizitator din spatiul cosmic. Mai matur si incredibil de carismatic, a adus cu el o filosofie, anumite teorii stiintifice si o etica dincolo de orice inchipuire a neamului sau. Unii traci i-au adoptat doctrina si stilul de viata cu un devotament indarjit. Altii s-au simtit amenintati de invataturile sale, care aveau potentialul de a le anihila stilul de viata navalnic.
Pentru a intelege situatia cu care se confrunta Orfeu, trebuie sa stiti ca multi dintre traci erau adeptii cultului lui Dionysos, zeul fortei vitale brute, care se exprima prin desfrau, betie si violente fara oprelisti. Era un fel de religie preistorica bazata pe ‘sex, droguri si rock and roll’, cu o doza de fanatism in plus, caci adeptii sai se lasau posedati de zeu. Partizanii cultului lui Dionysos dansau si se dezlantuiau pe strazi, socandu-i pe membrii mai conservatori ai societatii grecesti, care se plangeau ca invocarea acelui zeu era o invitatie la nebunie. Chiar si in zilele noastre vedem oameni cu stiluri de viata dionisiace – de exemplu, starurile rock mai dezlantuite – care isi epuizeaza forta vitala prin excese de tot felul sau supradoze de substante halucinogene. Pe de alta parte, anticii recunosteau ca si respingerea zeului inducea nebunia – tot astazi vedem ca persoanele care isi reprima prea multe porniri instinctuale sunt deseori nevrotice si deprimate.
Aceasta religie era practicata cu mult entuziasm de femei, carora le oferea permisiunea divina de a lepada rolurile rigide si restrictive atribuite de societatea elina si de a alerga nestapanite prin paduri, ca sa-si dea frau liber frustrarilor prin sfasierea de vii, membru cu membru, a animalelor salbatice (si uneori a rudelor de sex masculin), daca ar fi sa dam crezare legendelor. Devorarea carnii crude a victimei recent dezmembrate era o modalitate de a primi forta vitala a lui Dionysos. Daca Atena, zeita intelepciunii, s-a nascut din capul lui Zeus, Dionysos s-a nascut din ‘coapsa’ lui, un eufemism pentru penis. Reprezentari ale falusului erect erau purtate pe strazi pentru a celebra energia primara reprezentata de Dionysos.
Orfeu, care se formase in contextul spiritualitatii mult mai sobre a templelor egiptene, era ingrozit de haosul, violenta, betiile si desfranarea asociate cu ritualurile lui Dionysos. Potrivit istoricilor greci, Orfeu ii invata pe traci legile ingemanate ale karmei si reincarnarii, precum si importanta purificarii propriei persoane in vederea eliberarii din roata renasterii. Calm si cumpatat, personifica un stil de viata nonviolent, contemplativ, care includea vegetarianismul. Dandu-si seama ca nu avea rost sa incerce sa inabuse o religie atat de populara printre ai sai, Orfeu s-a straduit in schimb sa dea o noua directie sangeroaselor rituri dionisiace. Prin traditie, tracii mancau carne cruda si beau butoaie intregi de mied in timpul orgiilor in care intrau in comuniune cu zeul. Orfeu i-a instruit pe adeptii lui Dionysos sa foloseasca paine in loc de carne si sa consume doar cantitati mici de vin in ritualurile prin care se contopeau spiritual cu mantuitorul lor hranindu-se cu ‘trupul’ sau si bandu-i ‘sangele’. ”
Daca vrei cartea ta, click aici.