“Doar Craciunul de anul trecut fusese mai naspa, cand nu ma lasase mama sa fac om de zapada, cu Georgi in curte. Am reactionat prost si impulsiv, m-am intors pe calcaie si dusa am fost. La scurt timp, cat inca eram pe drum, m-a sunat tata ca plangea intruna Georgi dupa mine. Atunci a hotarat el sa ii ia telefon copilului, sa ma poata suna cand are chef. Ma rog, l-a mai invatat si sa stearga numerele dupa apelare, ca sa ramana lucrurile linistite, fara certuri cu mama.”
Cartea o poti cumpa de aici.
“Cat m-a privit, au fost singurele 30 de secunde in care a tacut. Odata pornit, nu si-a mai oprit suvoiul de cuvinte. Vorbea romaneste neasteptat de bine pentru un expat. Ii sesizam accentul, dar reusea sa pronunte corect majoritatea cuvintelor. Am iesit din Cafetarie aproape impinsa de la spate de vocea lui. Era ceva cu prezentarea lui care nu mergea, cu niste lumini care se aprindeau pe orase si tocmai la Bucuresti nu se aprindea, cu mine care trebuia sa ma ocup cu responsabilitate de aceasta repetitie ca de aia eram Event Manager. Ce mai! Eram praf in opinia lui.
‘Si poate te stergi la gura inainte sa intri in sala mare,’ a incheiat el, uitandu-se fix spre coltul stang al gurii mele.
Am ridicat mana sa ating buzele si am simtit ca aveam crema de vanilie. Disperata, am lins-o usor cu varful limbii.
Max a privit gestul incremenit, de parca nu ii venea sa creada si a izbucnit in ras. Mi-a fost frica sa rad cu el, am lasat toata mancarea si cafeaua pe masa si am grabit pasul spre capatul holului.
Imi era foame in continuare, stomacul meu scotea zgomote suparat, iar mirosul cafelei imi ramasese in nari. Insa nimic nu mai conta acum, cand auzeam in spatele meu pasii apasati ai ursului astuia care imi stricase singurul moment de tihna si fericire din ultimele 10 ore.
Evenimentul anual se tinea, de obicei, la sfarsit de februarie cand actionarii, care locuiau in afara tarii, isi terminau vacantele la ski si puteau sa calatoreasca, sa ne onoreze cu prezenta.
Pana ieri, cand venise la birou pentru eveniment, pe Max Brenaus il cunoscusem foarte putin, majoritar la telefon. Odata, i-am aranjat sa-si trimita familia, care calatorea in Romania fara el, la un concert in Bucuresti. Am facut rost de bilete, am ajutat-o pe Corina cu detaliile locului si trimiterea biletelor.
Il mai zarisem uneori prin peretii de sticla ai salilor de meeting. De cate ori venea, se inchidea cu Stefan si cu ceilalti directori in sedinte lungi si nu interactiona cu nimeni de prin birouri.
El era actionarul care daduse toata planificarea peste cap, iar pentru evenimentul de anul acesta fusesem surprinsa sa aflu ca voia sa tina si el o prezentare. Urma sa se adreseze colegilor si invitatilor in a doua jumatate a primei zile. Nu aveam experienta cu el, pentru ca anul trecut nu participase la eveniment. Nu venise nimeni, de fapt, din partea actionarilor, Stefan fusese amfitrionul absolut.
La prezentarea lui Max de anul acesta muncisem eu, impreuna cu Corina, baiatul de la IT si Ionut, tipul de la agentia care se ocupa de conceptul si logistica evenimentului.
Trebuia sa ii gasesc pe toti acum si sa vad ce naiba s-a intamplat de umbla asta nervos dupa mine.
Am intrat in sala mare in care se desfasura repetitia si ochii mi-au cazut pe Ionut de la agentie, care tandalea pe doua scaune in primul rand.
‘Ce s-a intamplat? Ce nu merge la prezentarea lui Max?’
‘Nu stiu.’ a raspuns senin Ionut.
‘Dar tu de ce ai venit azi aici, daca nu stii nimic?’ m-am rastit eu la el.
Din spatele meu s-a auzit vocea lui Max, care intrase intre timp dupa mine si se proptise foarte aproape de noi.
‘Nu te lua de agentie! E treaba ta sa stii si sa rezolvi ce nu merge.’
Da, ca e compania lu’ mama, am adaugat in gand.”
Daca vrei cartea ta, click aici.