“- Vezi aure, a zambit. Stiam eu ca poti.
Si asa am aflat ca urma sa ma mut in fata. Urma sa citesc aure, ceea ce insemna ca nu-mi mai trebuia instructaj.
– Tu doar zi-le ce vor s aauda, m-a povatuit Viveca. Baga mare!”
Cartea o poti cumpara de aici.
“Clientela ghicitoarelor era alcatuita aproape exclusiv din femei, in vreme ce clientii pentru lucru manual erau, fireste, barbati, asa ca locul functiona dupa un plan bine pus la punct. Spatiul nu era mare: trebuia sa bagi un tip inauntru, in camera din spate, si sa te asiguri ca intra inainte ca o femeie sa vina la ora fixata. Nu voiai sa se auda gemete de orgasm din spate tocmai cand o femeie iti relata cum i se duce de rapa casnicia. Scuza cu catelusul abia adoptat merge doar o data. Intreaga poveste era riscanta, in sensul ca femeile care-i erau cliente Vivecai erau de obicei doamne instarite, genul care se puteau simti foarte usor ofensate. Si deoarece casnicele bogate si triste nu au chef ca viitorul sa le fie ghicit de o Jennifer, atunci cu siguranta ca nu vor sa-si afle soarta de la o vrednica ex-lucratoare sexuala care si-a paradit incheietura. Aparentele sunt totul. Astia nu-s oameni care iubesc duhoarea de mahala, ci e vorba de lume care-ar da orice ca sa traiasca la oras, dar sa se simta ca-n puful suburbiei. Vitrina din fata arata ca o pravalie fitoasa, gen atelier de olarit. Ma-mbracam si eu potrivit, adica cu toale artistic-rustice. Bluzele taranesti sunt cheia.
Femeile care apareau in grupuri erau frivole, extravagante, alcoolizate, gata sa se distreze un pic. Cele care veneau singure isi doreau sa creada. Erau disperate si n-aveau bani destui ca sa-si permita un terapeut scump. Sau nu stiau ca-s intr-atat de disperate, incat sa aiba nevoie de terapie. Era greu sa-ti para rau pentru ele. Am incercat, fiindca n-ai chef ca spiritista, cea care are cheia viitorului tau, sa-si dea ochii peste cap cand te vede. Dar na, totusi! Casoaie in oras, soti care nu le bateau si le ajutau cu copiii, uneori cariere, dar intotdeauna cluburi de lectura. Si, dupa toate, inca se simteau triste. De-aia ajungeau intotdeauna sa spuna: ‘Nu stiu, pur si simplu sunt trista’. Cand ai tristeti din astea, inseamna ca de obicei ai prea mult timp liber la dispozitie. Serios, nu-s psiholog de specialitate, dar de obicei e vorba de prea mult timp liber.
Asa ca dau din mine chestii de genul: ‘O mare pasiune va patrunde in viata dumitale’. Alegi o chestie pe care le poti pune s-o faca. Iti dai sema ce le-ar face sa se simta bine cu ele insele. Sa fie mentorii vreunul copil, voluntare la biblioteca, sa caastreze ceva caini, sa treaca la veganism. Dar n-o spui ca si cum le-ai da vreo povata, asta-i cheia. O spui ca pe-un avertisment: ‘O mare pasiune e pe care sa patrunda in viata dumitale… trebuie sa ai grija, altfel o sa umbreasca toate celelalte lucruri care conteaza!’.
Nu spun ca-i mereu asa de usor, insa adeseori este. Oamenii au nevoie de pasiune. Oamenii simt nevoia sa aiba un scop. Si, cand capata asta, se-ntorc la tine fiindca le-ai prezis corect viitorul si i-ai facut sa se simta bine.
Susan Burke nu era asa.”
Daca vrei cartea ta, click aici.