“Nivelul al patrulea, al internalizarii, descrie gradul de atasament fata de cunoastere la care identitatea devine modelul pe care il acceptam despre noi insine, stare cunoscuta si sub numele de domesticire prin atasament.”

Cartea o poti cumpara de aici.

“La acest nivel, naratorii mentali devin instrumentul prin care se realizeaza domesticirea identitatii. Ei dau masura acceptarii sau respingerii fata de noi insine si fata de ceilalti, pornind de la credintele din care ne construim mastile. Tot la acest nivel distorsionam informatiile pe care le primim, pentru a reintari conditiile pe care le impunem asteptarilor noastre. Naratorii servesc si ca necesitate de a ne valida identitatea in Visul Planetei, ca si in Visul Personal, alterand in felul acesta cunoasterea. Aceasta nu mai este reflexia curata a realitatii, ci o oglinda afumata.

Simtul sinelui este personificarea credintelor noastre. Vointa se subordoneaza nevoii de a ne incadra intr-un vis, astfel incat masca pe care o purtam sa nu mai fie o creatie a pasiunii, ci sa avem posibilitatea sa purtam orice masca dorim sau consideram necesar pentru a fi acceptati. In momentul in care facem trecerea de la atasament la domesticire, proiectam o imagine falsa despre noi insine, din nevoia de a fi acceptati – aceasta fiind recompensa pentru domesticire, in timp ce respingerea este pedeapsa. Din acest punct, pierdem respectul pentru noi insine si pentru ceilalti, intrucat singura forma de iubire pe care o cunoastem este iubirea conditionata.

Pe acest nivel de atasament, ne focalizam asupra internalizarii, in care vedem versiunea idealizata a propriei identitati, rezultand direct din procesul domesticirii prin iubirea conditionata. Cu toate ca aceste conditii pentru acceptarea, respectiv respingerea de sine, nu sunt toto atat de rigide ca urmatorul nivel de atasament, ele sunt impregnate profund in constiinta prin interactiunea constanta pe care o stabilim cu ceilalti. Folosim aceste conditii ca indicatori ai aceptarii sau respingerii altor oameni, ca si (sau mai ales) a propriei persoane. Atasamentul se manifesta fata insesi mecanismele acceptarii sau respingerii, care bne corup cunoasterea in sensul de a o face sa se plieze perceptiei despre sine si de a ne influenta in felul cum relationam cu viata.

Intr-o zi, tocmai ma intorsesem din parcul Teotihuacan din Mexic si hotarasem sa merg la hotel ca sa ma odihnesc cateva ore. Am deschis televizorul si am inceput sa urmaresc o emisiune in care doua femei tinere bateau plaja in lung si-n lat cautand ‘cel mai bine si cel mai prost imbracat om de pe plaja’. Erau imbracate cu mult bun gust, motiv pentru care se tineau foarte mandre, si cum mergeau de colo-colo ii criticau si ii ridiculizau pe toti cei care erau catalogati de ele ca fiind prost imbracati. Camera de filmat marea detalii care nu erau de natura sa flateze, surprinse in tinuta oamenilor d epe plaja ce nu aveau nici cea mai mica banuiala ca erau filmati. Am simtit ca bietii oameni fusesera cu totii picati la un examen de catre cele doua femei – singurele fiinte bine imbracate din lume. Totusi, la un moment dat, au intalnit o persoana care era inca si mai bine imbracata decat ele. S-au dus la acea doamna si i s-au adresat cu deferenta, rugand-o sa le impartaseasca din marea ei pricepere intr-ale modei. Schimbarea de atitudine a celor doua femei era de necrezut: din judecatori nemilosi au devenit numaidecat discipoli plini de supunere.

Uitand-ma la acea emisiune nu m-am putut abtine sa nu ma gandesc la anii adolescentei, cand ma simteam ca in acel show. Eram in acelasi timp cel care critica si destinatarul criticilor mele, elaborandu-mi p imagine in care adolatia era expresia acceptarii. Imi amintesc deopotriva sentimentul neplacut ca eram tinta ridiculizarii pentru faptul ca nu intruneam standardele unui grup anume, si starea de bine pe care mi-o dadea faptul ca tot eu eram criticul grupului cu care ma identificam.

Acest comportament nu se limiteaza la codul imbracamintei, ci vizeaza cercuri spirituale, locuri de munca si oricare fatete ale vietii. Mecanismul iubirii conditionate – judecatorul si victima – este bine stapanit de foarte multi indivizi.

Am vazut oameni facandu-si o identitate din aceea de toltec, asumata ca un catalizator al procesului lor de domesticire. I-am vazut schimband sensul acordurilor exprimate initial pentru libertatea personala in conditii ale acceptarii lor ca tolteci perfecti, ajungand chiar sa-i respinga pe altii care s-au angajat in traditii diferite. Asa ca nu conteaza despre ce credinta este vorba, atasamentul la acest nivel o va corupe.

Ca sa continuam cu exemplul dietei, persoana care se va autointitula vegana isi va folosi identiatea ca un catalizator pentru iubirea ei conditionata. Se va considera demna de iubirea de sine numai daca va resprecta cu strictete acest regim, altminteri va simti sabia judecatii. Se va inconjura de alti vegani care sa-i confirme cat de important este acest regim pentru acceptarea de sine, pe de o parte, si pentru a-i judeca pe altii, pe de alta parte. Veganismul va limita numarul persoanelor din viata ei la cele care sunt vegane si va incerca sa-i domesticeasca pe cei pe care ii iubeste pentru a deveni si ei vegani. Va simti compasiune pentru faptul ca acestia  nu sunt treziti din punctul ei de vedere. Din cauza aceasta va fi intr-un permanent conflict cu puncte de vedere care nu se potrivesc cu al ei. Ea nu doar mananca sanatos, ci isi impune siesi si altora o cunoastere care vine la pachet cu preferinta ei in viata. Masca ei inca reflecta o pasiune a sinelui autentic, dar filmul care se suprapune peste aceasta imagine va distorsiona adevarul, urmand rigorile domesticirii.

O asemenea mentalitate, de tip judecator – victima, nu poate s aproduca decat nefericire. Ca sa putem trai dupa aceete conditii ale acceptarii, ascundem nu doar fata de altii, ci si fata de noi insine, cine suntem cu adevarat. Suntem complet confuzi, credem ca masca pe care ne-am creat-o noi insine. Cream ceea ce credem noi ca este o imagine acceptabila a iubirii conditionate, indiferent de pasiunile si preferintele noastre reale, si aparam acea imagine numai si numai ca sa fim acceptati.

Imi vine in minte imaginea unui luchador mexican (luptator), care se bate pentru faima si avere, si care in timpul luptei ii impiedica pe adversarii sai sa-i dea jos masca si sa-i dezvalui adevarata identitate, in timp ce el incearca sa le smulga lor mastile, astfel incat numai masca lui sa straluceasca in glorie.

Atasamentul la acest nivel rezulta din dizarmonia dintre minte, trup si suflet, fapt care se reflecta in relatia cu noi insine si cu oamenii din jur. Singurele momente de pace sunt cele ale victoriei, dar victoria e departe de a fi permanenta.”

Daca vrei cartea ta, click aici.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *