“Zidul din fata al magazinului tatalui meu aproape ca se naruia. Cand aveam unsprezece ani, a decis ca trebuia unul nou. Un zid mare: aproximativ patru pe sapte metri. Tata facea totul cu mainile lui. Asa ca, in loc sa angajeze vreun om sau o firma de constructii, s-a gandit ca ar fi un proiect numai bun pentru mine si Harry, fratele meu mai mic.
Daddio s-a ocupat de demolare. Imi amintesc ca priveam gaura tot mai mare din perete cu o neincredere absoluta. Eram cat se poate de sigur ca acolo nu va mai exista niciodata un perete.”
Cartea o poti cumpara de aici.
“Timp de aproape un an am mers cu fratele meu la magazinul tatalui nostru ca sa muncim la peretele ala, in fiecare zi dupa scoala. Am facut totul singuri. Am sapat fundatia, am amestecat mortarul, am carat fiecare galeata. Inca imi amintesc formula: doua parti ciment, o parte nisip, o parte var. Harry se ocupa cu furtun de apa. Amestecam mortarul cu lopetile afara, pe trotuar, dupa care umpleam galetile de zece litri si ne puneam pe azezat randuri de caramizi. Lucram fara armatura sau vreun cadru din lemn, doar cu o nivela din acelea cu o bula de aer la mijloc.
CIne stie catusi de putin despre constructii, a inteles deja ca metoda noastra era ridicola. Si, ca sa fim sinceri, asta era un fel de munca de sclavie in zeghe. Azi ar fi de competenta Protectiei Copilului. O munca ingrozitor de istovitoare si inutil de lunga, ce a ajuns sa consume mare parte dintr-un an de viata pentru doi copii, in timp ce pentru o echipa de adulti ar fi fost o treaba de cel mult cateva zile.
Am lucrat impreuna cu fratele meu si weekenduri, si sarbatori, si vacante. Am lucrat toata vara. Tata nu-si lua niciodata vreo zi libera, prin urmare nici noi. Imi amintesc atatea momente in care am privit descurajat la golul care trebuia umplut, complet descurajat. Nu vedeam cum s-ar fi putut sfarsi vreodata. In mintea mea, dimensiunile au devenit nepomenit de mari. Construiam parca Marele Zid din West Philly – miliarde de caramizi rosii intinse pana in departari abstracte. Eram sigur ca voi imbatrani si chiar voi muri amestecand ciment si carand galeti. Pur si simplu sigur.
Dar Daddio nu ne-a lasat sa ne oprim. Am mers acolo in fiecare zi, am amestecat ciment, am carat galetile, am pus caramizile. Indiferent ca ploua, ca era canicula, indiferent daca eram furios, suparat, bolnav sau daca aveam test a doua zi – fara scuze. Si eu, si fratele meu am incercat sa ne plangem si sa protestam, dar pentru el nu a contat; eram prinsi in capcana. Peretele asta a devenit o constanta; a devenit permanenta. Au trecut anotimpuri, prietenii au venit si au plecat, profesorii au iesit la pensie – dar peretele a ramas. Peretele a ramas dincolo de toate.
Intr-o zi, eu si Harry eram intr-o pasa foarte proasta. Ne taraiam picioarele si mormaiam ‘imposibil’ si ‘aiurea’ la tot pasul.
– De ce, ma rog, sa construim un perete? E imposibil. Nu vom termina niciodata.
Daddio ne-a auzit, a lasat din mana sculele cu care lucra si a venit marsaluind spre noi. Mi-a smuls caramida pe care o tineam in mana si a ridicat-o in fata noastra.
– Nu va mai ganditi la perete! ne-a spus. Nu exista niciun perete. Exista doar caramizile. Sarcina voastra este sa asezati cat mai bine caramida asta. Apoi urmatoarea. Si urmatoarea. Nu va mai ganditi la perete. Singura voastra grija este caramida asta.
Dupa care a intrat inapoi in magazin. Eu si cu Harry ne-am uitat unul la celalalt, am dat din cap amandoi – tipul asta e scrantit – si ne-am intors la amestecat cimentul.
Unele dintre lectiile cele mai importante din cate am primit a trebuit sa le invat impotriva vointei mele. Am opus rezistenta, le-am negat, dar greutatea adevarului lor a primat in cele din urma. Caramida tatalui meu e una dintre lectiile astea.
Zilele au trecut una dupa cealalta si, oricat imi displace sa recunosc, am inceract sa inteleg ce voia sa spuna. Cand ma concentram pe perete, sarcina parea imposibila. Fara de capat. Dar cand ma concentram pe cate o caramida, totul devenea mai usor – stiam ca pot pune cum trebuie caramida aia…
Pe masura ce treceau saptamanile, caramizile se inmulteau si gaura devenea parca un pic mai mica. Am inceput sa vad ca diferenta dintre o sarcina care pare imposibila si o sarcina rezonabila e o chestiune de perspectiva. Iti concentrezi atentia pe perete? Sau pe caramida? Ca a fost vorba de testele pentru admiterea la facultate, despre impunerea ca unul dintre primii artisti hip-hop globali, ori despre cladirea uneia dintre cele mai de succes cariere din istoria Hollywood-ului , in toate situatiile, obiective ce pareau imposibil de mari au putut fi descompuse in sarcini individuale fezabile – ziduri insurmontabile compuse din serii rezonabile de caramizi asezate unele peste celelalte.
Am fost absolut neabatut in toata cariera mea. M-am dedicat unei etici a muncii de o intensitate fara compromisuri. Secretul succesului meu e complet plictisitor si nesurprinzator: am mers si a doua zi sa mai asez cateva caramizi. Plin de nervi? Mai pune o caramida. Esec de public la lansarea unui film? Mai pune o caramida. Au scazut dramatic vanzarile de albume? Ridica-te si mai aseaza o caramida. Ti se destrama mariajul? Mai pune o caramida.
La fel ca noi toti, am avut si eu parte in ultimii treizeci de ani de esec, pierdere, umilinta, divort si moarte. Am fost amenintat cu moartea, mi-au fost luati banii, mi-a fost invadata intimitatea, mi s-a dezintegrat familia – chiar si asa, am continuat sa ma trezesc in fiecare zi, sa amestec cimentul si sa pun urmatoara caramida. Indiferent ce ti se intampla, exista intotdeauna inca o caramida care asteapta sa fie pusa la locul ei. Singura intrebare este – te vei ridica si o vei pune?
Am auzit oameni care spun ca personalitatea unui copil este influentata de numele sau. Pai, mie tatal meu mi-a dat numele meu, mi-a dat numele lui si odata cu acesta cel mai mare avantaj pe care l-am avut in viata mea: capacitatea de a rezista adversitatii.
Mi-a dat vointa.
O zi rece, intunecata, la aproape un an dupa ce eu si fratele meu incepuseram sa lucram la perete. Peretele devenise atat de mult parte din viata mea deja, incat gandul de a-l termina vreodata era o fantasma. Adica si daca l-am fi ispravit vreodata, o noua gaura ne-ar fi asteptat, tragic, dupa asta, trebuin acoperita de indata. Dar in dimineata aceea seaca de septembrie, am amestecat ultima movila de ciment, am umplut ultima galeata si am asezat ultimele caramizi.
Daddio ne-a urmarit in timpul asta. Cu o tigara intre degete, statea si ne admira munca. Am pozitionat impreuna cu harry ultima caramida, dupa care am ramas tacuti. Harry a ridicat din umeri ca si cum ar fi vrut sa spuna: Acum ce? Sarim in sus, ne bucuram, sarbatorim? Ne-am dat sfiosi cativa pasi inapoi si ne-am asezat de-o parte si de cealalta a lui Daddio.
Priveam toti trei noul zid al familiei.
Daddio a aruncat chistocul tigarii jos, l-a rasucit sub bocanc, a scos ultimul fum din plamani si, fara sa-si ia privirea de la zid, a spus: ‘Bun, sa nu-mi spuneti mie vreodat’ ca e ceva ce nu puteti face’.
Apoi a intrat in magazin si s-a reapucat de treaba.”
Daca vrei cartea ta, click aici.