“Legea privind ultrajul contra bunelor moravuri, 1927 prin care se interzic relatiile trupesti intre europeni si indigeni, precum si alte fapte conexe.
Adoptata de Excelenta Sa Regina, de Senat si de Adunarea Nationala a Africii de Sud si prin care s-au hotarat urmatoarele:
1. Orice barbat european care intretine relatii trupesti ilicite cu o femeie indigena si orice barbat indigen care intretine relatii trupesti ilicite cu o femeie europeana… vor fi gasiti vinovati de comiterea unei infractiuni si sunt pasibili de pedeapsa cu inchisoarea de pana la cinci ani.
2. Orice femeie indigena care ii permite oricarui barbat european sa intretina relatii trupesti ilicite cu ea si orice femeie europeana care ii permite oricarui barbat indigen sa intretina relatii trupesti ilicite cu ea vor fi gasite vinovate de comiterea unei infractiuni si pasibile de pedeapsa cu inchisoarea de pana la patru ani…”
Cartea o poti cumpara de aici.
“Copilaria mea implica mersul la biserica sau o anumita forma de practica bisericeasca cel putin patru seri pe saptamana. Marti seara era intalnirea de rugaciune. Miercuri seara era studiul Bibliei. Joi seara era Biserica pentru Tineret. Vinerea si sambata aveam liber. (Timp de pacatuit!) Apoi, duminica mergeam la biserica. La trei biserici, ca sa fiu mai exact. Mergeam la trei biserici pentru ca mama spunea ca de la fiecare obtinea altceva. Prima biserica ii aducea laude triumfatoare Domnului. A doua biserica oferea o analiza in profunzime a Scripturii, ceea ce mama mea adora. A treia biserica oferea pasiune si catharsis; era un loc in care simteai cu adevarat prezenta Sfantului Duh in tine. Absolut intamplator, cand tot bateam drumul intre aceste biserici, am observat ca fiecare avea alcatuirea sa rasiala distincta: biserica triumfatoare era biserica mixta. Biserica analitica era biserica alba. Iar biserica pasionata, cathartica, era biserica neagra.
Biserica mixta era Rhema Church. Rhema era una dintre acele uriase, supermoderne megabiserici din suburbii. Pastorul, Ray McCauley, era un fost culturist cu un zambet imens si cu personalitatea unei majorete. Pastorul Ray participase la concursul Mr. Univers din 1974. A obtinut locul al treilea. Castigatorul din acel an a fost Arnold Schwarzenegger. Saptamana de saptamana, Ray era pe scena, straduindu-se din greu sa-l faca pe Iisus sa para cool. Scaunele era asezate ca intr-o arena, iar o trupa rock improviza pe cele mai noi cantece pop crestine. Toata lumea canta si, daca nu stiai cuvintele nu era nicio problema, pentru ca erau toate afisate sus pe Jumbotron, special pentru tine. In esenta, era karaoke crestin. M-am distrat intodeauna de minune la biserica mixta.
Biserica alba era Rosebank Union, din Sandton, o zona foarte alba si foarte instarita din Johannesburg. Adoram biserica alba, pentru ca nu trebuia neaparat sa merg la slujba principala. Mama mergea, iar eu ma duceam la activitatile pentru tineri, de la scoala de duminica. La scoala de duminica puteam sa citim povesti misto. Noe si potopul era, evident, una dintre favoritele mele; aveam o miza personala in asta. Dar iubeam si povestile despre Moise, care a despartit apele Marii Rosii, despre David, care l-a casapit pe Goliat, despre Iisus, care i-a biciuit pe camatarii din templu.
Am crescut intr-o casa cu foarte putina expunere la cultura populara. Boyz II Men nu aveau ce cauta in casa mamei mele. Cantece despre un tip care danseaza lasciv toata noaptea cu o fata? Nu, nu, nu. Asta era interzis. Ii auzeam pe ceilalti copii de la scoala cantand ‘End of the Road’ si habar n-aveam despre ce era vorba. Auzisem de acesti Boyz II Men, dar nu prea stiam cine erau. Singura muzica pe care o stiam eu era cea de la biserica: cantece inaltatoare, slavindu-l pe Iisus. La fel se intampla si cu filmele. Mama nu voia ca mintea mea sa fie spurcata de filme cu sex si violenta. Asa ca Biblia era filmul meu de actiune. Samson era supereroul meu. Pentru mine era He-Man. Un tip care omoara in bataie o mie de oameni cu falca unui magar? Destul de tare. In cele din urma, ajungi la Pavel, care le scrie scrisori efesenilor, iar intriga se cam pierde, dar Vechiul Testament si Evangheliile? V-as putea cita orice din paginile alea, pe capitole si versete. Saptamanal erau jocuri si concursuri biblice la biserica alba si ii rupeam pe toti.
Dupa asta venea biserica neagra. Era mereu cate o slujba la o biserica neagra de pe undeva, iar noi le incercam pe toate. in township, asta insemna in mod obisnuit o biserica intr-un cort. De obicei, mergeam la biserica bunicii, o congregatie metodista de moda veche, de vreo cinci sute de mamaite africane, in bluze alb-albastre, tinandu-si strans Bibliile si indurand rabdatoare soarele fierbinte african. Biserica neagra era dura, n-o sa va mint. Fara aer conditionat. Fara versuri ale cantecelor pe Jumbotron. Si slujba nu se mai termina, dura cel putin trei-patru ore, chesti ecare ma nedumerea, pentru ca la biserica alba totul tinea cam o ora – ai intrat si ai iesit, multumim pentru vizita. Dar la biserica neagra mi se parea ca stateam o vesnicie, incercand sa-mi dau seama de ce trecea timpul atat de greu. ‘Oare timpul chiar poate sta in loc? Daca da, de ce sta in loc la biserica neagra si nu la biserica alba?’, ma gandeam. Am ajuns la concluzia ca negrii aveau nevoie sa petreaca mai mult timp cu Iisus, pentru ca noi sufeream mai mult. ‘Sunt aici ca sa-mi fac plinul de binecuvantari pentru toata saptamana’, obisnuia sa zica mama. Cu cat petreceam mai mult timp la biserica, credea ea, cu atat mai multe binecuvantari strangeam, ca pe un fel de card de fidelitate de la Starbucks.
Biserica nagra oferea consolare. Daca rezistam trei-patru ore, puteam sa-l vad pe pastor cu scoate dracii din oameni. Oamenii posedati de diavol incepeau sa alerge in sus si-n jos printre randurile de scaune, ca niste nebuni, urland in dodii. Plasatorii ii placau, cum faceau paznicii de club, si-i puneau la pamant pentru pastor. Patorul le infasca apoi capetele si ii zgaltaia violent inainte si-napoi, tipand: ‘Alung acest duh in numele lui Isus!’ Unii dintre pastori erau mai violenti decat altii, dar ceea ce aveau cu totii in comun era faptul ca nu se opreau pana cand nu pleca dracul, iar enoriasul se blegea si se prabusea pe scena. Omul trebuia sa cada. Pentru ca daca nu cadea insemna ca demonul era puternic si ca pastorul trebuia sa-l ia si mai tare. Puteai sa fii tu si fundas in NFL. Nu conta. Pastorul te punea la pamant. Doamne-Dumnezeule, cat era de distractiv!
Karaoke crestin, povesti supertari de actiune si tamaduitori religiosi violenti – frate, iubeam biserica! Chestia pe care n-o iubeam era chinul prin care trebuia sa trecem ca sa ajungem la biserica. Era un calvar epopeic. Locuiam in Eden Park, o micuta suburbie chiar la iesirea din Johannesburg. Ne lua o ora sa ajungem la biserica alba, alte patruzeci si cinci de minute sa ajungem la biserica mixta si inca patruzeci si cinci de minute sa conducem pana in Soweto, la biserica neagra. Apoi, de parca n-ar fi fost destul de rau, in unele duminici ne intorceam la biserica alba pentru o slujba speciala de seara. Cand ajungeam in sfarsit seara acasa, ma prabuseam in pat.”
Daca vrei cartea ta, click aici.