“In fiecare zi, cand iesi afara printre oameni, Visul Planetei te provoaca sa-ti pastrezi costienta in activitatile vietii si sa-ti croiesti astfel drum printre iluziile domesticirii si iubirii conditionate, atat de frecvente in societatea noastra.
Cei mai multi oameni nu traiesc intr-o manastire ascunsa intr-o pustietate, liberi sa-si practice constienta in solitudine. Ei, la fel ca tine, traiesc intr-o comunitate – in Vislu Planetei – unde oamenii pe care-i iubesc si zgomotul din jur le capteaza mereu atentia, in toate felurile posibile. Chiar si cei care traiesc intr-un ashram sau intr-o manastire, intr-un spatiu creat aproape exclusiv pentru practicarea constientei, iti vor spune ca lumea lor e departea de a fi lipsita de elemente care sa le distraga atentia. Asa ca indiferent unde te-ai afla, a intra si a iesi din constienta tine de conditia umana universala.”
Cartea o poti cumpara de aici.
“Eu, unul, intru in lume in fiecare zi stiind ca s-ar putea sa-mi pierd constienta si sa recad temporar in obiceiurile domesticirii si ale iubirii conditionate. Oamenii cu care interactionez isi exprima o asteptare privitoare la modul in care ar trebui sa fiu eu si sa ma comport, iar daca incep sa cred in asteptarile lor – fie si numaiputin – m-am subjugat ideii lor de perfectiune. Aceasta este ispita pe care iubirea conditionata ne-o infatiseaza tuturor.
Noi, cei aflati pe calea tolteca sau pe orice alta cale spirituala, fara deosebire, trebuie sa fim la fel de atenti sa nu ne transformam aceasta cautarea a libertatii personale sau orice alta forma de a deveni mai buni intr-o noua forma de autodomesticire si intr-un alt mod de iubire conditionata: ‘Daca nu ma ridic la inaltimea asteptarilor mele, atunci nu sunt vrednic de iubirea mea.’ Practicarea constientei ne poate ajuta sa nu cadem in aceasta capcana.
Iata o poveste personala care ilustreaza cat se poate de bine provocarea aceasta continua. In ianuarie, m-am privit in oglinda si mi-am zis: ‘Miguel, esti perfect si te iubesc exact asa cum esti – si cred ca ai fi mai sanatos si te-ai bucura de viata chiar si mai mult daca ai reincepe sa alergi.’
In anii din urma am alergat destul de regulat, insa de ceva vreme nu mai facusem asta. Prin urmare, mi-am scuturat de praf pantofii mei sport si am iesit sa alerg. Facusem doua treimi de mila cand a trebuit sa ma opresc. Imi auzeam inima bubuind si mi-a luat ceva timp ca sa-mi racapat suflul. Am fost surprins sa constat cat de dificil imi era sa alerg chiar si numai atat cat alergasem. In acel moment aveam de ales: puteam sa-mi zic ca sunt un ‘puturos’ si sa ma judec ca atare sau puteam sa-mi dau seama ca acesta nu era decat punctul de plecare pentru mine: ‘Fii bland cu tine, Miguel. Astazi atat poti tu, si esti perfect exact asa cum esti’. Mi-am stabilit ca obiectiv sa ajung, exersand, ca pe la sfarsitul lui mai sa alerg cinci mile fara sa ma opresc.
Si astfel, fara nicio domesticire sau iubire conditionata, am inceput sa alerg. Nici nu se terminase luna aprilie cand mi-am atins deja obiectivul! Eram cat se poate de bucuros. Dar ca orice om care se lasa prins de treburi, de familie si de viata, m-am luat cu altele si am uitat sa mai alerg.
Cand, dupa cateva saptamani, am reusit sa alerg din nou, ma asteptam sa pot alerga cinci mile fara oprire, din moment ce atat alergasem ultima data. Dar n-am putut sa alerg decat doua! In acel moment s-a strecurat in mine dezamagirea si auzeam cum vocea judecatorului meu interior tipa: ‘Ce e cu tine?! Nu mai esti in stare sa alergi cinci mile?”
Mintea a dat imediat vina pe imprejurarile exterioare si pe alti oameni si apoi si apoi am vazut cum ma infuriam pe mine pentru ca nu eram capabil sa ma mentin la nivelul la care ajunsesem. Autojudecata sub forma lui ‘puturosule!’ mi-a invadat mintea. Cand mi-am auzit naratorii spunand asa ceva, constienta mea s-a intors brusc si mi-am dat seama ca vechile moduri de autodomesticire incercau sa-si faca iar loc, de data aceasta cu conditii noi.
Daca as fi continuat sa merg pe drumul acesta al autojudecarii, l-as fi pus pe ‘Miguel, alergatorul bun’ pe un piedestal, transformandu-l intr-un nou model pentru autodomesticire.Din acest punct de vedere, ar trebui sa alerg cicni mile ca sa ma consider demn de a fi acceptat, iar in tot acest timp in care as munci ca sa ating acest obiectiv, nu m-as simti perfect. Drept rezultat, motivatia mea ar ajunge sa fie corupta, caci as face din ideea nobila de a fi mai sanatos prin alergare o forma noua de autodomesticire.
La fel ca toate stradaniile in vederea perfectiunii care au in spate aceasta motivatie, egoul nu e niciodata multumit pentru multa vreme. Daca as atinge obiectivul de cinci mile, n-ar trece mult si deja n-ar mai fi suficient atat; ar urma un obiectiv de opt mile, apoi de zece mile si in curand ar trebui sa alerg la un maraton ca sa fiu cu adevarat perfect!
De fiecare data cand folosim domesticirea si iubirea conditionata ca elemente care sa ne motiveze sa ne schimbam, in loc sa folosim iubirea de sine neconditionata, suferinta e inevitabila.”
Daca vrei cartea ta, click aici.