“Moraret dormi un somn adanc, fara vise. Se trezi pe aceeasi parte pe care se culcase. O clipa uita unde se afla, dar gratiile si lumina ce patrundea in incapere ii amintira. Se rasuci, intinzandu-se pe spate si dezmortindu-si oasele. Apoi ramase asa, nemiscat, cu mainile sub ceafa, privind tinta tavanul. Gandurile se trezira si incepura sa-i umble prin cap ca niste soricei pusi pe rontait. Inaintea ochilor ii aparea mereu anchetatorul cu privirea sa zeflemitoare care parca spunea la nesfarsit: ‘Pe degeaba, tot nu te cred… tot nu te cred…’ Da, n-a izbutit sa-l convinga. Straduintele sale dadusera gres. Ce o sa mai urmeze? Fara indoiala, va trebui, in cele din urma, sa-si marturiseasca vinovatia.”
Cartea o poti cumpara de aici.
“Si atunci? Se uita deznadajduit in jur, ca si cand in clipa aceea ar fi descoperit zidurile temnitei. Isi aminti de cuvintele maiorului: ‘Iar tu nu esti decat o lepadatura, n-ai nimic din demnitatea marinarului, a muncitorului. Te-ai bagat in mocirla…’ A avut dreptate… multa dreptate: s-a bagat in mocirla, si-a pierdut demnitatea. Cum? Cand? Si, chinuit de intrebari, se revazu copil… N-avea decat noua ani… umbla intr-o pereche de pantaloni scurti, rupti in fund… cu o camasa peticita si murdara. Se zbenguia descult pe nisipul plajei din Constanta. Aduna scoici, construia diguri, arunca cu pietre in larg, tintind valurile. Ii placea sa se joace si sa zburde in apropierea marii. Biciuirea vantului puternic si sarat nu-l izgonea de pe plaja, iar norii negri, care, ca niste balauri uriasi, inghiteau cerul senin, nu-l infricosau. Tipa de placere de cate ori vedea dezlantuindu-se duelul fulgerelor. Multe ii mai placeau pe atunci. Pana si scoala, si litera cartii. Un singur lucru ii era nesuferit – sa mearga acasa. Locuia impreuna cu parintii lui langa port, intr-o odaita igrasioasa intr-un subsol. Indragise mult prea mult vuietul marii, nemarginirea orizontului, soarele, in drumul lor prin cele patru anotimpuri ale anului, ca sa se impace cu intunecimea si umezeala subsolului. Si-apoi, acasa izbucneau mereu scandaluri intre parinti. Pe nea Nita, hamalul, il cunostea tot portul. Fusese vestit nu numai pentru forta sa fizica, ci mai ales pentru rautatea sufletului sau. Acasa, de cele mai multe ori, venea beat, maica-sa, la fel. Pustiul ii auzea cum isi vorbesc. Limba li se impleticea:
– Eu o sa te omor, femeie! declara tatal.
– Omoara-ma! consimtea ea.
– Nu, mai bine te las dracului sa te chinuiesti.
– Esti beat… si mai esti si bestie…
– De ce ma faci, fa, bestie? se infuria el, lovind-o cu dosul palmei peste gura.
– De ce dai, ma, bestie!
– Uite, c-asa-mi place!
Incepea sa-i care pumni. Inspaimantat, copilul cauta adapost sub patura. Mama-sa tipa, dar nu se ferea de pumnii barbatului. A doua zi ii gasea pe amandoi dormind imbratisati. El se dadea jos din pat, se apropia de tatal sau care dormea imbracat, il buzunarea si, daca avea nororc, gasea cate un franc-doi… Cu gologanii gasiti alerga la brutarie si cumpara o paine neagra. Se intorcea acasa si, dupa ce-si rupea un coltuc mare, lasa painea pe masa, iar el o lua la picior. Musca din paine si alerga. In port se uita la vapoarele straine, urmarea extaziat miscarea aeriana a elevatoarelor. Si, cand se satura de atata privit, o lua la fuga spre plaja. Ai lui il lasau sa hoinareasca si Moraret nu-si aminteste sa fi fost vreodata intrebat pe unde a fost, daca a mancat sau nu. Aveau ce sa-i dea de mancare, gasea cate ceva pe masa; n-aveau, il lasau sa se culce flamand. Pustiul nu cerea. Ba ceruse o data. Atunci i-a fost dat sa simta cat de greu cantarea pumnul tatalui. Se obisnuise cu betia parintilor, cu bataile si cu certurile lor: toate i se pareau firesti, ca facand parte din viata de familie.”
Daca vrei cartea ta, click aici.