“Mi-am adus aminte de numeroasele dati cand fusesem intrebat: ‘Este adevarat ca nu ne folosim decat 10% din creier?’ N-am nici cea mai vaga idee de unde a pornit aceasta idee ridicola, dar e o absurditate. Si totusi, uite ca au auzit-o destui oameni, ca intrebarea sa-mi fie pusa tot timpul si mie (si, ma tem, absolut fiecarui cercetator in neurostiinte de pe planeta). Daca te uiti la o tomografie PET, un anumit tip de tomografie PET cunoscuta ca tomografie cu glucoza radiomarcata (fluorodeoxiglucoza sau 18F-FDG), care masoara activitatea de referinta a creierului cand acesta nu face altceva decat sa se odihneasca, vezi ca intreg creierul este activ tot timpul. Parti din el devin mai active atunci cand te gandesti la anumite lucruri sau faci anumite lucruri) pe aceasta baza functioneaza tomografia PET cu izotopi O-15 sau scanerul RMNf), dar cand nu faci altceva decat ‘sa te relaxezi si sa-ti golesti mintea’, intreg creierul tau ramane mai departe activ.”
Cartea o poti cumpara de aici.
“Nu exista niciun sens in a spune ca nu ne folosim decat 10% din creier, asa cum nu se poate spune in niciun sens ca mintea mea ‘se goleste’ atunci cand ma relaxez. Dar exact asta trebuia sa incerc sa fac, intins acolo in scaner si ascultand vocea lui Martin.
M-am dus cu mintea inapoi in timp, pe vremea cand eram in Sydney, si mi-am imaginat ca stau pe plaja Bondi cu ochii inchisi. Mi-am imaginat caldura soarelui pe fata si am incercat sa raman concentrat – concentrat pe nimic. Ia incercati sa va ganditi la nimic timp de cateva clipe si veti descoperi cat de greu este! Mintea omeneasca este o pasare colibru in vesnica miscare, zburand tot timpul de la o idee la alta, si e de-a dreptul imposibil sa pui frana si sa nu te mai gandesti la absolut nimic. Deseori mi-am zis ca din cauza asta ne vine probabil atat de greu oricaruia dintre noi sa ne imaginam cum este sa te afli in stare vegetativa. Cum e sa nu te gandesti la nimic? Nu avem cum sa stim, pentru ca n-am trecut niciodata prin aceasta experienta. Si nici nu vom avea cum sa stim vreodata. Oricum, nu cat timp vom fi in partea de dincoace a zonei cenusii.
– Mama ta traieste?
Vocea lui Martin m-a readus de pe plaja australiana. A fost o usurare sa aud iar aceste cuvinte – puteam sa ma duc iar in casa mea din Cambridge, inapoi unde ramasesem cu treizeci de secunde inainte, stand in bucatarie si anticipand cum voi ajunge eu in gradina. E un paradox straniu ca ne vine cu mult mai usor sa ne imaginam ceva decat sa nu ne imaginam nimic. In viata reala, trebuie sa depui mult mai mult efort ca sa faci ceva decat ca sa nu faci nimic. Dar in minte e invers. Mereu suntem ‘cu lumina aprinsa’, supraveghind ce se petrece in jur, uitandu-ne dupa lucruri de care trebuie sa ne ocupam, cercetand locuri si situatii de evitat. Asta-i starea noastra implicita. Ca sa stingem lumina, este nevoie de efort.
Am repetat procedura de cinci ori, trecand inainte si inapoi de la a raspunde la intrebarea despre mama mea la relaxarea pe plaja. A durat exact cinci minute, dupa care scanarea a luat sfarsit. Tacerea brusca a fost o mare usurare. Dar stateam ca pe ghimpi. Functionase? Reusisem sa comunic cu lumea exterioara folosindu-mi numai creierul? Nu mai aveam rabdare pana sa ies din scaner.
– Ei, care e raspunsul? am strigat, sperand ca ma aude cineva.
Ardeam de nerabdare sa aflu. Dar nu ma puteam misca, eraminca prizonier in colivie, complet izolat de ceea ce se intampla in camera de control. Nimic. Simteam ca tensiunea ma omoara.
– A mers? am tipat cat am putut de tare.
Tot tacere. Dupa care am auzit interfonul paraind.
– Mama ta nu mai traieste.
Nu-mi venea sa cred.
– Esti sigur?
– Suta la suta sigur! Clar ca lumina zilei. Girusul tau parahipocampic s-a luminat ca un pom de Craciun, ceea ce inseamna ca iti imaginai cum umbli prin casa… deci ca ne spuneai ca nu, corect? Mama ta nu mai traieste.
Pana in acel moment, nu mi-as fi inchipuit in ruptul capului vreun scenariu in care cuvintele ‘Mama ta nu mai traieste’ sa ma poata face fericit. Dar eram in extaz.
– Hai s-o mai facem o data! am tipat. Mai pune-mi o intrebare!
…
Pana la sfarsitul procedurii mi se pusesera trei intrebari si eu le dadusem cu succes raspunsul tuturor celor trei, folosindu-mi numai creierul. Cand mi s-a pus intrebarea ‘Pe tatal tau il cheama Chris?’, mi-am imaginat din nou ca ma plimb dintr-o camera in alta a casei mele, pentru ca raspunsul era nu – pe tatal meu nu il cheama Chris. Pe fratele meu mai mare il cheama Chris. Dar cand am fost intrebat ‘Pe tatal tau il cheama Terry?’, am facut cu totul altceva. Mi-am imaginat ca joc tenis, izbind cu sete mingea peste fileu spre adversarul meu imaginar. Stiam ca asta trebbuie sa fac pentru a transmite un da. Pe tatal meu il cheama intr-adevar Terry si i-am comunicat acest lucru lui Martin, aflat afara, in camera de control, imaginandu-mi ca joc o partida de tenis. I-am spus numele tatalui meu doar prin actul de a-mi schimba tipul de activitate din creier.
Prin aceasta isprava de vrajitorie tehnologica, Martin putuse sa-mi citeasca gandurile. Nu in sens telepatic – cel putin nu la propriu. Dar ce gandeam eu fusese recodificat intr-un tipar de activitate cerebrala pe care scanerul RMNf il detectase si il reprezentase pe ecranul computerului sub forma unor punctulete viu colorate pe care Martin putea sa le ‘citeasca’. Imi citise gandurile.”
Daca vrei textul integral, click aici.