“Daca am ajuns sa credem, asa cum si-ar fi dorit Platon, ca exista un adevar in sine, ascuns si imuabil, cum il gasim? Acum, ca avem o ‘destinatie’, cum ajungem acolo?
Asa cum am mai sugerat, pare sa existe doua modele fundamentale de abordare. Primul model consta in a elimina ‘neadevarul’, ideile false, gandirea deficienta si nonsensurile. Ce de-al doilea model este reprezentat de inaintarea directa catre acel adevar/Adevar.
Unul dintre intrumentele-cheie specifice celui de-al doilea tip de abordare este ‘intrebarea’. Cercetarea nesfarsita intemeiata pe credinta intr-un adevar ascuns se va desfasura in mare parte prin intrebari. Daca adevarul este varful muntelui, atunci ‘intrebarea’ reprezinta una dintre tehnicile de baza ale cataratului pe care trebuie s-o folosim pentru a ajunge acolo.
Majoritatea oamenilor stiu ca fundamentul metodei socratice este ‘intrebarea’. Se pare ca barajul interogativ al lui Socrate i-a iritat pe toti cei care nu prea il aveau la suflet pe filozof. Socrate nu a oferit prea multe raspunsuri, insa intrebarile pe care le punea erau ‘la foc automat’.”
Cartea o poti cumpara de aici.
“Asa cum am mentionat intr-un capitol precedent, ironia este ca insusi Socrate nu prea isi folosea propria metoda. Oricine parcurge dialogurile socratice (asa cum au fost scrie de Platon) este frapat la un moment dat de lipsa intrebarilor reale. Socrate formuleaza enunt dupa enunt. Si, dupa formularea fiecarui enunt, acesta isi intreaba interlocutorul ‘Nu este, oare, asa?’ Replicile pe care le primeste sunt de felul urmator:
‘Da,’
‘Adevarat.’
‘Neindoielnic.’
‘Intocmai.’
‘Lucrurile sunt precum spui tu.’
‘In niciun caz’ (raspuns pe care il primeste atunci cand cere sa i se confirme o afirmatie negativa).
‘Asa as spune si eu.’
‘Sunt de acord.’
In Lectiile de gandire CoRT am sugerat faptul ca exista doua tipuri de intrebari: ‘intrebarea-vanator’ si ‘intrebarea-pescar’.
Cand un vanator trage cu arma in ceva, acesta stie exact ce anume a tintit de la bun inceput. Tinta este deja stiuta. Vanatorul fie isi atinge tinta, fie o rateaza. Cele doua rezultate posibile sunt stiute dinainte. Cu privire la ‘intrebarea-vanatorului’ cunoastem dinainte posibilele raspunsuri de baza. Raspunsul fie va fi un ‘da’, fie va fi un ‘nu’.
‘Astazi este miercuri?’
‘Suedia este membra a Uniunii Europene?’
‘Aceasta frunza este comestibila?’
‘Nordul este in aceasta directie?’
Cel care pune intrebarea are in vedere verificarea unui anumit lucru. El doreste ca o ‘posibilitate’ anume sa fie confirmata sau negata. In jocul celor doua intrebari, jucatorul are sarcina de a identifica un obiect prin punerea unor serii de intrebari de tip ‘vanator’:
‘Este vorba de un animal?’
‘Acesta are patru picioare?’
‘Acesta poate fi, de obicei, gasit prin case?’
‘Ii place sa manance soareci?’
‘Intrebarea-pescar’ este diferita. Pescarul pune momeala in carlig si se aseaza pentru ‘a astepta’ ceea ce s-ar putea intampla. Pescarul nu ‘tinteste’ catre un peste anume (cu toate ca, ocazional, acest lucru este valabil in cazul pescuitului la rau), ci isi arunca momeala in apa, asteptand sa vada ce pesti sunt atrasi de ea. E posibil ca pescarul sa intuiasca, in mare, tipul de peste pe care il va pescui. Daca mergi la pescuit cu intentia de a prinde marlin albastru, va fi putin probabil sa prinzi un pastrav. O ‘intrebare-pescar’ reprezinta mai degraba o intrebare de cercetare decat o intrebare de ‘verificare’.
‘Ce zi a saptamanii e azi?’
‘Care sunt tarile membre ale Uniunii Europene?’
‘Care sunt frunzele comestibile de pe-aici?’
‘In ce directie este nordul?’
Persoana careia i se pun ‘intrebari-pescar’ trebuie sa faca ceva mai mult decat sa raspunda cu ‘da’ si ‘nu’. Raspunsul trebuie sa aiba un continut.
Socrate le cerea adesea interlocutorilor sai sa propuna definitii (a moralei, a iubirii, a dreptatii etc.), insa majoritatea intrebarilor sale erau de tip ‘vanator’. De fapt, acestea nu se incadrau nici macar in genul ‘intrebarii-vanator’, gen care ar implica, totusi, nesiguranta celui care intreaba cu privire la raspunsurile simple ‘da’ sau ‘nu’. Socrate se astepta ca raspunsul intrebarii sale sa fie un ‘da’ categoric. Se astepta la o confirmare deplina. Probabil ca s-ar fi aflat intr-o mare incurcatura daca raspunsul ar fi fost ‘nu’ sau ‘poate’. E cazul, asadar, sa ne intrebam daca aceste intrebari erau intrebari reale ori doar un monolog intrerupt pe alocuri de cerinta unei confirmari. Nu sugerez ca ar fi ceva in neregula cu un astfel de monolog: cred doar ca discursul interogativ pe care il asociem cu metoda socratica a fost rareori pus in practica de Socrate insusi (cel putin asa cum ne-o arata scrierile lui Platon).”
Daca vrei cartea ta, click aici.